Judecătorii de la Instanţa supremă susţin, în decizia de achitare a foştilor ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, cei care l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, că la nivelul anului 1985 nu se poate reţine că represiunea organizată de Securitate avea un caracter sistematic şi s-ar fi exercitat prin controlul informativ al „întregii populaţii active”, ci ar fi vorba doar de „un conflict limitat la câteva persoane”.
Mai mult, judecătorii spun că în timpul regimului Ceauşescu nu exista o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului.
În motivarea deciziei, magistraţii fac o comparaţie între cazul disidentului Gheorghe Ursu şi cu suferinţele îndurate de deţinuţii politici la Penitenciarul de la Râmnicu – Sărat, condus de torţionarul Alexandru Vişinescu.
Concluzia judecătorilor este că, dacă la nivelul anilor 1948 – 1964, autorităţile comuniste au încercat suprimarea fizică şi psihică a unui număr imens de români, în special intelectuali de elită şi personalităţi din toate domeniile vieţii sociale, nu acelaşi lucru se poate spune de securiştii care l-au anchetat şi torturat pe Gheorghe Ursu.
„Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracţiunii analizate şi care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate în detenţie în acest tip de infracţiune. Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de Securitate ar avea un caracter sistematic şi s-ar exercita prin controlul informativ al „întregii populaţii active” (şi prin aceasta s-ar face dovada situaţiei premisă cerută de textul incriminator), dat fiind numărul cetăţenilor români supravegheaţi sau urmăriţi de securitate în anii 1974-1989, nu poate fi reţinută de Înalta Curte”, precizează Instanţa supremă.
Mai mult, judecătorii susţin că în rechizitoriu se reţine că ar fi vorba de un control informativ al „întregii populaţii active”, însă la nivelul anului 1985 populaţia României număra peste 22 de milioane de persoane, iar dacă numai jumătate din aceasta ar fi fost activă, cele 110.000 (indicate de parchet ca existând la nivelul anului 1989) de persoane aflate în diverse forme de urmărire informativă ar reprezenta un procent de 1% din populaţia activă şi nicidecum întreaga populaţie activă, cum se susţine de către procuror.
Totodată, prin rechizitoriu se susţine, în privinţa metodelor utilizate de Securitate în acţiunile represive, că tortura a fost principala metodă ilegală de anchetă, dar şi folosirea bătăii şi a subalimentaţiei prelungite, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea, însă judecătorii spun că „nu s-a indicat nicio probă din care să rezulte folosirea acestor metode la nivelul anului 1985 şi, ceea ce este mai important, nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intenţia sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului”.
„Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced). Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.).
