„Aceste vremuri nu sunt obişnuite. Vă doresc tot binele într-o lume agitată” este mesajul pe care îl transmite lumii miliardarul american George Soros într-un editorial publicat de Business Insider.
„Înainte ca Donald Trump să fie ales preşedinte al Statelor Unite, am trimis o felicitare de sărbători prietenilor în care am scris: <Aceste vremuri nu sunt obişnuite. Vă doresc tot binele într-o lume agitată.>Acum simt nevoia să împărtăşesc acest mesaj tuturor.
Însă, înainte de a o face, trebuie să vă spun cine sunt şi ce reprezint. Sunt un evreu ungur în vârstă de 86 de ani care a devenit cetăţean american după ce de-al doilea război mondial. Am învăţat de la o vârstă fragedă importanţa regimului politic dominant. Experienţa care m-a format a fost ocuparea Ungariei de către Germania lui Hitler în 1944. Dacă tatăl meu nu ar fi înţeles gravitatea situaţiei probabil aş fi murit. A făcut rost de identităţi false pentru familia noastră şi pentru mulţi alţi evrei. Cu ajutorul lui, mulţi au supravieţuit.
În 1947, am fugit din Ungaria, aflată sub regim comunist, în Anglia. Ca student la London School of Economics, m-am dezvoltat sub influenţa filozofului Karl Popper şi mi-am creat propria filozofie bazată pe cei stâlpii gemeni ai failibilităţii şi ai reflexivităţii. Astfel, am observat că există două tipuri de regimuri politice: unul în care oamenii îşi aleg lideri care au grijă să respecte interesele electoratului, iar altul în care liderii aleşi încearcă să manipuleze cetăţenii pentru propriile interese. Sub influenţa lui Popper, am numit prima societate deschisă, iar a doua închisă.
Cred că moment actual este foarte dureros. Societăţile deschise sunt în criză şi diversele forme de societăţi închise, de la dictaturi fasciste la state de tip mafiot, sunt în dezvoltare. Singura explicaţie pe care am găsit-o este că liderii aleşi nu şi-au îndeplinit promisiunile, iar electoratul a fost dezamăgit de această versiune de democraţie şi capitalism.
După căderea Uniunii Sovietice, Statele Unite s-au ridicat ca singura superputere angajată să respecte în aceeași măsură principiile democrației și ale pieței libere. Singura schimbare majoră de atunci a fost globalizarea piețelor financiare, condusă de cei care susțineau că globalizarea mărește avuția generală. Până la urmă, dacă câştigătorii îi compensează pe cei care au pierdut, aceștia ar putea fi mulțumiți.
Acest argument a fost înșelător pentru că a ignorat faptul că cei care câștiga nu îi compensează în cele mai multe cazuri pe cei care au pierdut. Însă potențialii câștigători au investit mulți bani în promovarea acestei idei, care în cele din urmă a învins. A fost o victorie a liberei inițiative dereglementate, a ”fundamentaliştilor pieţei”, cum îi numesc eu. Deoarece capitalul financiar este un ingredient indispensabil pentru dezvoltarea economică și pentru că doar câteva țări din lumea dezvoltată pot genera ele singure suficient capital, globalizarea s-a extins că un incendiu de vegetație. Capitalul financiar a putut circula și a putut evita taxele și reglementările.
Globalizarea a avut ample consecințe economice și politice. A îndreptat către același punct țările bogate și cele sărace, însă a dus la inegalitate atât în țările bogate, cât și în cele sărace. În țările bogate, marile beneficii au fost acumulate de doar 1% din populație. Lipsa politicilor redistributive este principală sursă a nemulțumirii pe care o exploatează dușmanii democrației. Însă sunt și alți factori care au contribuit la asta, în special în Europa.
Am fost un susținător al Uniunii Europene încă de la începuturile ei. O vedeam că pe materializarea ideii de societate deschisă: o asociere a statelor democratice gata să sacrifice o parte din suveranitate spre binele comun. A început că un experiment curajos a ceea ce Popper numea ”inginerie socială pas cu pas”. Liderii au stabilit obiective tangibile, au stabilit termene și au mobilizat voința politică pentru atingerea lor, știind că fiecare pas înainte va cere un alt pas înainte. Așa s-a ajuns că Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului să devină UE de azi.
Însă ceva a nu a mers bine. După criză din 2008, o asociere voluntară de state egale s-a transformat într-o relație între creditori și debitori, unde debitorii nu au reușit să-și îndeplinească obligațiile, iar creditorii au stabilit condiții cărora debitorii au fost obligați să li se supună. Această relație nu este nici voluntară și nici una egală.
Germania a devenit principală forță economică a Europei, dar nu a reușit să-și îndeplinească obligațiile la care sunt supuși de regulă hegemoni, adică să privească dincolo de interesele individuale înguste, către interesele oamenilor care depind de puterea hegemonica. Să comparam comportamentul SUA după Al Doilea Război Mondial și cel al Germaniei după 2008: SUA au lansat planul Marshall, care a dus la dezvoltarea UE; Germania a impus un program de austeritate care a servit doar intereselor sale înguste.
Înainte de reunificare, Germania era principală forță de integrarie europeană: era dispusă mereu să contribuie pentru a-i convinge pe cei care se opuneau integrării. Vă amintiți de contribuția Germaniei pentru a o convinge pe Margaret Thatcher să respecte principiile bugetare ale UE? Dar reunificarea Germaniei pe principiul 1:1 s-a dovedit foarte costisitoare. Când banca Lehman Brothers a dat faliment, Germania nu s-a simțit suficient de bogată pentru a prelua obligații financiare în plus.
Când miniștrii de Finanțe din UE au spus că nicio altă instituție importată sistemic nu trebuie lăsată să se prăbușească, Angela Merkel, atentă la dorinţele propriului electorat, a declarat că fiecare stat trebuie să aibă grijă de propriile instituții. Acela fost începutul procesului de dezintegrare.
După criza din 2008, UE şi zona euro au devenit tot mai disfuncţionale. Condiţiile de a reuşi s-au îndepărtat tot mai mult de cele descrise în tratatul de la Maastricht, însă schimbarea tratatului a ajuns progresiv mai dificilă, apoi imposibila, pentru că nu putea fi ratificat. Zona Euro a devenit victima unor legi învechite, iar reformele necesare au putut fi aplicate doar după căutarea unor “găuri” în aceste legi. Astfel, instituţiile europene au devenit tot mai complicate, iar electoratul s-a depărtat de ele.
Ascensiunea mişcărilor anti-UE au împiedicat şi mai mult funcţionarea instituţiilor UE. Aceste forţe au primit un avânt mare în 2016, de la Brexit, de la alegerea lui Donald Trump şi apoi de la respingerea prin referendum a reformelor constituţionale din Italia.
Democraţia este în criză. Chiar şi Statele Unite, democraţia conducătoare, au ales preşedinte un şarlatan şi un dictator în devenire. Deşi Trump şi-a îndulcit retorica după alegeri, el nu şi-a schimbat nici comportamentul, şi nici consilierii. Cabinetul său este format din extremişti incompetenţi şi generali în rezervă.”
