Gabriel Liiceanu, invitat la „24 de minute”, cu Claudiu Pândaru. Urmăriți înregistrarea integrală.
Claudiu Pândaru: Domnule Liiceanu, nu știam când v-am invitat la emisiune că Ion Iliescu va fi pus sub acuzare.
Gabriel Liiceanu: Am aflat știrea când veneam și am căzut pe gânduri. Mi-am zis: am apucat să trăiesc treaba asta? Senzația pe care am avut-o, adăugându-se anii, a fost că nu vom trăi niciodată o reparație a acelui lucru teribil, pe care s-a aşezat perioada pe care o trăim sub numele de tranziţie. Mineriada a fost solul politic pe care s-a născut societatea în care trăim azi, ca societate de tranziție. O operațiune ca mineriada nu se putea pune la punct fără tehnicile securității de dinainte de 1989. Nu puteai realiza logistica transportului a zeci de oameni, trenuri, cazarea, coordonarea lor, ducerea către ţinte, n-o puteai face decât cu oameni specializați.
(…) Nu cunosc dosarul în detaliile lui, dar, istoric, această poveste ne-a aruncat cu câteva decenii înapoi. Imaginea României care, în acel moment, avea ceva eroic și glorios, a căzut, s-a considerat că un act de barbarie a fost comis. Cum să-ți consolidezi poziția aducând ca trupe de șoc mineri? Asta se numește război civil.
Ce i-ați transmite lui Ion Iliescu dacă ați fi față în față?
Dacă am sta împreună la o cafea, l-aș întreba fără urmă de patetism dacă se poate dormi după o astfel de chestie. Mi-am pus întrebarea. Cum pot oamenii istorici, oamenii care fac politica și istoria unei țări, să se împace cu lucrurile inasimilabile făcute în mandatele lor? Cum să te împaci cu gândul că ai adus oameni manipulați, cărora le-ai indus un comportament barbar împotriva unor conaționali? Cum ai putut, de la nivelul unui om care trebuia să slujească tot poporul, să ultragiezi o parte a lui? Cum nu i-a fost rușine să pună oameni în toată firea să bată studenți, femei însărcinate, să le mulțumească?
Ion Iliescu riscă, dacă dosarul merge pe acest drum, o condamnare. Îi vedeți condamnat pentru aceste fapte? Executând o pedeapsă?
Ar trebui să trăim într-un paradis juridic ca să se întâmple asta. Un paradis juridic este acela în care legea e aceeași pentru toți. Dacă un tribunal stabilește că a făcut lucruri penalizabile juridic, atunci ceva trebuie să se întâmple. Legea nu funcționează după criterii de literatură. E cu atât mai grav că a fost președintele țării.
Închisoarea ar fi o pedeapsă meritată?
Noi am trăit în secolul 20 infracțiune contra umanității și știm că oameni care depășiseră 90 de ani au fost condamnați la decenii. Justiția nu funcționează cu termene de grație. Eu aş avea coșmaruri știind că am chemat minerii țării ca să bată bucureștenii, să devasteze sedii și case, să caute oameni acasă cu liste.
Am dormit dintr-o parte în alta în acele zile. M-am simțit vânat, e cumplit să te simți vânat. Felul în care ni s-au tăiat picioarele, ni s-au înmuiat genunchii entuziasmului istoric, a fost teribil. Am început groaznic intrarea în construirea noii lumi.
E suficient elementul juridic? În școli, copiii nu învață nimic.
N-am acces la lanțul informației în societatea românească. Nu știu cum circulă informația de la șapte ani, când un copil intră în școală și până la sfârșitul facultății, nu știu cine sunt profesorii, educatorii nației. Știu că sunt mediile, televiziunea, ziarele. Nu știu ce se petrece în scoli, de ce ministerul face sau nu eforturi pentru a oferi manuale la zi. Nu sunt aduse la zi după criterii politice, după cum se schimbă echipele ministeriale în acești 25 de ani.
(…) Istoria judecă cu întârziere. Unii mor liniștiți. Ion Iliescu ar trebui să fie conștient că ce a făcut îl așază într-un rând extrem de neonorabil al conducătorilor popoarelor.
Ion Iliescu, în toamnă, spunea, într-un interviu, că minerii nu au fost aduși de nimeni.
E fabulos, pentru că e greu de imaginat că undeva în Valea Jului oamenii erau la curent cu ce se întâmpla în București. Ei au fasonat istoria. Ei au fasonat lucrurile, el a fasonat-o, serviciile, televiziunea, toți au o răspundere uriașă. Oamenii ăia nu s-au mișcat singuri, asta e îngrozitor. Cum să spui că dintr-un capăt al țării oamenii vin indignați? Nestârniți de nimeni? Nici vorbă!
Suntem în 2015. Dacă în 90 spuneați că vi s-au tăiat picioarele și avântul, în 2015 poporul român, intelectualul, stă pe genunchii lui? Sau în genunchi?
Sintagma „intelectualul român” e greu de definit. Unii înțeleg să pună umărul la întremarea societății române, alții să o sugă cât mai mult în folos propriu. Intelectuali sunt și personajele care au creat mafii pe ramuri.
Ce înțeles are pentru dvs. sintagma „băiat deștept”?
Dacă o luăm popular, băiat deștept este un tip care se descurcă. În clipa de față, băiat deștept e conotat negativ. E un personaj care – cu sau fără studii – reușește să fenteze legea, să se sustragă, are o psihologie anume, are o suficiență, o aroganță dobândită în urma deșteptăciunilor care i-au permis să manevreze viața fără un contact cu ceea ce înseamnă regulile unei conviețuiri.
Pe vremea mea, un om cu carte era un om care avea o șansă să parcurgă drumul vieții în condiții optime. Acum cartea nu mai e privită așa. De ce să mai studiezi, când se poate reuși și fără? România e în criză spirituală totală. Limba e maltratată. Asta arată ce tip de modele își aleg oamenii. Model nu mai este un om care impune prin ținuta lui, care discută pe un anumit ton, ci cei care au făcut rost de bani prezentând un spectacol mizerabil de băieți mici, capabili să intre în găști și așa mai departe.
Aveți o editură…
România în clipa de față este spiritual bolnavă. Când am pornit editura nici nu aveam conștiința unei afaceri. În 1990, un intelectual român habar nu avea cum se face o afacere. Acum știu câte ceva, dar 15 ani nu am funcționat ca înăuntrul unei afaceri, ci cu un idealism infinit. Trebuie să arunc peste toată țara asta bolnavă, care nu a avut acces la informații peste 40 de ani, toate cărțile mari ale lumii, trebuie să deschid porți către univers.
Nu știu cum ar fi arătat societatea română fără acest gest de ctitorie culturală. Dacă nu ar fi fost Humanitas, am fi arătat mult mai rău. Asta e axa unei societăți și a vieții. Se poate trăi fără să citești? Se poate, dar e păcat. Rămâi un măr sălbatic. Ratezi marea șansă de a te cultiva, de a fi un soi bun.
De ce nu cumpără românii cărți?
Banii sunt o problemă. Cartea în România e cea mai ieftină din Europa, dar pare scumpă raportat la salariile din România. Piața de carte din România e de 60 de milioane de euro pe an, e ultima cifră din Europa. În Anglia e de 10 miliarde de euro, în Ungaria, care are jumătate din populația României, este de 230 de milioane de euro pe an.
Și ce e dramatic în faptul că nu citesc oamenii? Li se poate instala în creier nu ceea ce își pun ei, ci ceea ce le pun alții în creier. Vin și le spun minciuni, deformează realități, îi mână pe căile interesului lor, îi fac manipulabili, îi scot la vot cum vor, își calculează votul dinainte cu ignoranța lor.
Ignoranța e un pericol major pentru România?
România e trecută la țările cu democrație imperfectă pentru că oamenii nu au cultura politică, nu au cultura votului și nu știu care sunt instituțiile statului. În condițiile astea, cum să construiești o imagine optimă?
Toate mecanismele răului și manipulării erau puse la punct. Securitatea a devenit SRI. Ea s-a curățat prin 2005.
În fiecare an, avem câteva târguri de cărți în București. Urmează Gaudeamus.
Pe 21-22 noiembrie se fac marile lansări. Se întâmplă lucruri care în imediatul vieții noastre nu sunt sesizate ca făcând parte din istoria imediată.
Important la aceste târguri este când se nasc evenimente care vor face istoria culturii acestei țări. Va fi lansat ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu. Va fi una din cărțile mari ale culturii române și a culturii lumii. Cărtărescu este unul din marii scriitori ai lumii, după gustul meu.
Lansați și dvs. cartea dialogurilor cu Andrei Pleșu.
E o carte importantă, deși pare lipsit de modestie. Dintr-un alt motiv, nu pentru că Pleșu și cu mine suntem buni ca autori. Ce se petrece în cartea aceea, care se numește „Dialoguri de duminică”, e important pentru că este o introducere în categoriile vieții, e vorba despre cultura existenței. Oamenii își pun problema să cunoască lumea.
Romanul lui Cărtărescu, dialogurile cu Andrei Pleșu…
Aș mai adăuga câteva nume. Lucian Boia, care a devenit unul dintre cei mai prizați autori și care a reușit să schimbe fața istoriei. E inepuizabil. Se numește Mihai Eminescu, „românul perfect”. Subtitul este „Structurile unui mit”. Cum a fost pus Eminescu pe mai multe piedestale, cum au tras de el în toate părțile.
O altă carte care pe mine mă tulbură este a Ioanei Pârvulescu. Ea a venit cu ideea că noi vorbim degeaba despre comunism, teoretic. Ideea ei a fost să strângem mărturii de la cei care au trăit în comunism, 95 de oameni, de „autori”, despre ce au reținut ei despre viața lor cotidiană în comunism. Dintr-o dată capeți un tablou la firul ierbii. Relatările sunt extraordinare, făcute neideologic. E o carte recomandată tinerilor din plin.
Sunteți șeful unei edituri. Autorul unei cărți în România poate să trăiască din carte?
Dacă autorii români în mod obișnuit nu depășesc tiraje de 2000-3000 de exemplare… Nu se poate trăi din 10% obținuți din vânzarea a 2000-3000 de cărți. Dar dacă publici zeci de mii de exemplare… Cărtărescu a atins 600.000 de exemplare. Pleșu – 400.000. Boia – 400.000. Da, oamenii care ating asemenea cifre, dar care sunt excepțiile, pot trăi din scris. Nu poți manipula cumpărătorii. Nu poți obliga lumea să intre și să-ți cumpere cartea.
În fiecare zi e o zi internațională a ceva. Există azi ziua „Back to the future”, inspirată de un film. Constatarea este că multe din invențiile acelui film SF sunt realitate, ne folosim de ele în viața noastră de zi cu zi. Încercați să vă imaginați viitorul, peste 20 de ani!
Sunt un adept al lui Boia, care spune că nimeni nu poate vorbi despre viitor. Nu se poate prevedea nimic. Jules Verne, care e ținut minte drept un vizionar de geniu, nu a anticipat absolut nimic. Nimic din toate drăciile care apar acolo nu sunt puse în practică. Erau deja în momentul ăla. Principiile existau. Nimeni nu poate accesa viitorul. Niciun istoric nu poate face previziuni.
Toate lucrurile sunt atestate retroactiv. „Eu am spus că…”. Cum poate cineva să spună ce se va întâmpla la anu’? Nu poți să calculezi probabilitățile de cuplare ale acestei lumi.
