Fostul soț al progresistei Stoiciu, specialist in stiințe comportamentale, despre cine fabrică mitul Bolo

Cum s-a fabricat mitul salvatorului național Ilie Bolojan? Cum se fabrică sistematic asemenea ”salvatori”? Un răspuns extrem de interesant îl oferă într-un videomaterial dr.Andrei Stoiciu, cu un doctorat la Universitatea din Paris în Științe Comportamentale – specializat în persuasiune socială – autorul cărților Influence Architects și cu peste două decenii de experiență practică în managementul de proiecte în peste 60 de țări. Totodată, fost soț al progresistei Victoria Stoiciu, notează Inpolitics.

”Nu urmăriți doar căderea lui Bolojan, urmăriți panica celor care l-au fabricat” afirmă doctorul Stoiciu. ”Pentru că, atunci cînd un sistem pierde un om, nu plînge omul, plînge investiția narativă făcută în el. 
Cazul Bolojan nu este doar despre un premier eliminat din poziție. Este despre felul în care sistemul românesc produce, ambalează și vinde publicului figuri de salvare. Ani de zile, publicului i s-a livrat aceeași construcție: omul gospodar, omul eficient, omul rece, omul care nu vorbește mult, omul care taie, omul care repară, omul care știe administrație.

Aceasta nu este simplă imagine publică, este arhitectură narativă. Se ia un profil administrativ, se elimină contradicțiile, se amplifică disciplina, se transformă tăierea în curaj, se transformă austeritatea în responsabilitate, se transformă lipsa de viziune în seriozitate. Așa se fabrică salvatorul tehnic.

Nu liderul, nu omul de stat. Nu arhitectul unei direcții istorice, ci administratorul prezentat ca ”medic” de urgență al statului. Problema este că România nu are doar o problemă administrativă.

România are o problemă de captură, iar cînd un stat capturat aduce un administrator și îl numește salvator, nu reformează statul, doar administrează captura mai eficient. Aici apare ruptura, pentru că realitatea socială nu poate fi controlată doar prin discurs: polul spune că faci reformă, dar omul simte factura; polul spune că stabilizezi bugetul, dar omul simte prețurile; polul spune că tai privilegiile, dar omul vede că sacrificiul cade tot pe cei fără protecție. Cînd costul real contrazice legenda oficială, sistemul intră în panică și atunci începe etapa a doua: propaganda de recuperare.

După cădere, nu se discută rece despre rezultate, nu se discută despre cine a fost protejat, nu se discută despre cine a plătit, nu se discută despre ce a fost reformă și ce a fost doar contabilitate agresivă. Se discută despre caracter: a încercat, a avut curaj, nu l-au lăsat, nu l-am meritat, a fost singur împotriva tuturor… Aceasta este o tehnică foarte veche. Cînd nu poți apăra efectul, moralizezi intenția. Dacă omul a suferit, trebuie să fi fost bun. Dacă a fost atacat, trebuie să fi fost periculos pentru sistem.
Dacă a căzut, înseamnă că voia să facă bine. Nu neapărat. Uneori, omul cade nu pentru că era reformator, ci pentru că formula în care fusese introdus nu mai funcționa.

Bolojan a fost construit ca soluție pentru un sistem care voia ordine fără transformare reală, voia disciplină fără restructurare profundă, voia austeritate fără deparazitare, voia control fără legitimitate. Și cînd formula a cedat, mașinăria a încercat să salveze mitul. De ce? Pentru că, dacă mitul cade, nu cade doar un premier, cade metoda.

Metoda prin care România primește periodic un nou salvator, un nou gospodar, un nou tehnocrat, un nou om serios, un nou personaj care promite să repare ceea ce sistemul însuși continuă să strice. Adevărul este simplu. Un sistem bolnav nu se vindecă printr-un avatar sănătos la suprafață.
Dacă arhitectura este viciată, orice salvator devine interfață. Orice reformator devine instrument. Orice om eficient devine administratorul unei capturi mai mari decît el.

De aceea, lecția nu este ”Bolojan bun” sau ”Bolojan rău”. Lecția este aceasta: cînd vi se prezintă un om ca soluție miraculoasă, întrebați imediat cine l-a selectat, cine îl amplifică, cine îi protejează legenda, cine plătește costul reformei lui și cine rămîne neatins.
Acolo este adevărata influență. Nu analizați omul ca personalitate. Analizați-l ca interfață de sistem” conchide specialistul.