Cum spuneam şi cu alte ocazii, sunt descumpănit să văd câte trec pe lângă noi fără să ne mişte în nici un fel. Asta în paralel cu un discurs patriotard și plin de emfază, pe tema ”Noi suntem români!”, care umple spațiul public, fără să mai miște pe nimeni. Cel mai mult mă descumpăneşte ignorarea publică a acelor întâmplări sau evenimente care implică propria noastră identitate, care ne definesc drept ceea ce suntem, scrie pa facebook fostul ministru PSD al Culturii, Ionuţ Vulpescu.
POSTAREA lui Ionut Vulpescu:
Iată, am marcat nu demult 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi. Unul din cei mai mari trei scriitori pe care i-am avut în secolul XX şi, probabil, cel mai mare poet european al perioadei. Un creator de excepție şi un om care a trecut prin toate ipostazele atât de dificilei relații a scriitorului cu politicul. Nici măcar sub acest aspect moral nu ne-am amintit, însă, de jumătatea de secol de când a plecat dintre noi. O emisiune la televizor cu criticul Eugen Simion, numărul 30-31 din „România literară” şi… cam atât. În special televiziunea publică s-a remarcat prin absență…
La fel, secolul scurs de la marea victorie a Armatei Române la Mărăşti. A fost marcat printr-o festivitate modestă la fața locului. Multe jurnale televizate nu au dat ştirea nici pe scroll. Nici un film documentar, nici o dezbatere cu istorici de calibru. Va fi fost și acest eveniment un soi de piesă de Lego, din care compunem azi istoria României, care nu și-a mai găsit locul în noua construcție narativă.
Ne-a părăsit, zilele trecute, şi Augustin Buzura, unul dintre marii prozatori români de după cel de-Al Doilea Război Mondial şi, totodată, una dintre conştiințele literaturii noastre în perioada comunistă. De la înmormântare au lipsit conducători de instituții pentru care Augustin Buzura ar fi trebuit să reprezinte ceva. E drept că nici când era în viață Augustin Buzura nu a prezentat cine știe ce interes pentru unele instituții, la prestigiul cărora a contribuit pe deplin. Nu e vorba despre recunoștință, este vorba de a onora un om care și-a făcut datoria față de contemporanii săi.
Nu vreau să reduc România la oficialități şi media, dar e limpede că se întâmplă ceva grav cu memoria noastră, colectivă şi individuală, deopotrivă. Trăim într-un prezenteism exacerbat. Nu ne mai interesează nici trecutul (pe care, iată, nu vrem să ni-l mai amintim), nici viitorul (pe care nu vrem să-l imaginăm, cât timp acceptăm că orizontul nostru strategic e o cârpeală permanentă, de pe azi pe mâine). Nu mai vrem să ştim nici ce ne leagă de ceilalți, dar nici ce ne deosebeşte. Nu mai vrem să ne asumăm nimic, nici măcar că suntem ceea ce suntem! Nici prin fapte, nici prin vorbe măcar!
Se întâmplă, ca urmare a crizelor prin care trecem (şi la care reacționăm complet anapoda), ceva foarte grav cu gestiunea memoriei. Uităm faptul că suntem numai în măsura în care am fost (adică avem o tradiție vie, pe care o cultivăm) şi vom fi (adică ne proiectăm responsabil un viitor demn). Fără trecut şi viitor, nu suntem o națiune, ci, cum spunea un alt mare uitat, Octavian Paler, o populație. Şi nu trăim, ci doar supraviețuim, ca vai de noi, de azi pe mâine.
Din acest somn identitar, e imperios necesar să ne trezim…
