Ce s-a stricat între timp în uriaşa cooperativă de ascultare şi monitorizare a populaţiei? Să fie oare adevărat zvonul care circulă ca o injecţie cu steroizi prin arterele mediatice că, îndată ce a fost instalat, guvernul Cioloş a fost supus „supravegherii tehnice” de către Direcţia de informaţii şi protecţie internă a Ministerului de Interne, club de agenţi ascultători care voiau să-i vadă şi să-i audă pe tehnocraţi cum gândesc mai ales în legătură cu lupta cu anticorupţia? Principala ţintă ar fi fost Corpul de control al primului ministru, direcţie care pregătea caii cei mari să înceapă propriile „supravegheri tehnice” pe teme de mare corupţie în diferite instituţii de stat, se spune într-un comentariu al postului de radio Europa Liberă.
Postul de radio Europa Liberă comentează încălcarea drepturilor omului prin ascultări ordonate de serviciile secrete.
COMENTARIUL EUROPEI LIBERE
Procuroarea şefă de la Direcţia anticorupţie promite că va asculta cu mai multă atenţie păsurile contribuabililor chiar la ei acasă. Vom investi mai mult în aparatură şi personal, ne vom extinde, promite Laura Kövesi. Aşadar, spre deosebire de alte domenii de producţie lovite de austeritate sau incompetenţă, categoria servicii (servicii secrete, se-nţelege) se dezvoltă în ritm accelerat.
Decizia prin care Curtea Constituţională pune între paranteze „supravegherea tehnică” pentru că exprimarea din Codul de Procedură Penală ar fi prea vagă a stârnit frisoane la SRI şi bucurie la DNA. Direcţia doamnei Kövesi speră să se revină la supremaţia procurorilor aşa cum era prevăzută pe vremuri de codul procedural. Ar fi o reîntoarcere la epoca de aur când procurorii erau stâlpii societăţii de care erau atârnaţi infamii care subminau sistemul din interior. Oricum luna de miere între SRI şi DNA a început să se amestece cu cea de fiere. Unii toastează pentru acest divorţ. Tot răul spre bine sau vice-versa: e posibil ca interceptările făcute de diverse instituţii foarte ascultătoare să nu mai poată fi folosite în dosare sensibile. Avocaţii şi juriştii independenţi se bucură deja că haosul care va rezulta din contestarea informaţiilor din dosarele penale le va rotunji cifra de afaceri.(…)
Ar trebui să ne întrebăm colateral, pur retoric, dar inevitabil, de ce a trebuit să treacă atâta vreme de la modificarea Codului de procedură până când înalţii magistraţi să se decidă să ia măsura radicală de declarare a neconstituţionalităţii? Dacă e vorba despre măreţia dreptului invocată cândva de preşedintele Curţii, de ce nu se folosesc de ea şi pentru a examina constituţionalitatea votului dat în Senat în urma căruia partidele nu mai pot fi executate de creditori şi-şi pot folosi sediile închiriate cum poftesc. Sau să reexamineze Legea siguranţei cibernetice pe care a şi respins-o acum un an, dar care s-a reîntors pe uşa din dos în Parlament, a fost votată la scor şi a fost aprobată în noiembrie trecut de preşedinte. Desigur, am mai fi vrut şi ca statul să pună ordine în transferul şi gestionarea informaţiilor esenţiale, să nu mai fie nevoie să baţi coclaurile pentru a duce un act care să confirme alt act care la rându-i să deschidă un alt ghişeu unde să depui dosarul conţinând documente emise de stat, totul într-o zbatere şi un consum de nervi şi energie care ne consumă definitiv. Dar nu informaţiile care i-ar face plătitorului de impozite viaţa mai uşoară trebuie să circule mai repede, ci celelalte. De aici şi eterna dezbatere cine, cât şi cum poate asculta când interesele de partid şi de stat o cer.
Ce s-a stricat între timp în uriaşa cooperativă de ascultare şi monitorizare a populaţiei? Să fie oare adevărat zvonul care circulă ca o injecţie cu steroizi prin arterele mediatice că, îndată ce a fost instalat, guvernul Cioloş a fost supus „supravegherii tehnice” de către Direcţia de informaţii şi protecţie internă a Ministerului de Interne, club de agenţi ascultători care voiau să-i vadă şi să-i audă pe tehnocraţi cum gândesc mai ales în legătură cu lupta cu anticorupţia? Principala ţintă ar fi fost Corpul de control al primului ministru, direcţie care pregătea caii cei mari să înceapă propriile „supravegheri tehnice” pe teme de mare corupţie în diferite instituţii de stat.
Decizia Curţii Constituţionale ar veni aşadar să pună ordine în haosul comunicaţiilor statului, iar promisiunea făcută de procuroarea şefă de la DNA că va întări Serviciul tehnic al Direcţiei este o aluzie stângace la anvergura şi importanţa viitoarelor investiţii în tehnologie de interceptare. Adică magistraţii nu sunt defel îngrijoraţi de violarea sistematică a intimităţii sub pretextul luptei cu vrăjitoarele corupţiei şi terorismului, nu-i deranjează nici harababura din sistemul integrat de comunicaţii al statului pe a cărui inutilitate s-au cheltuit sute de milioane de euro, ci îi preocupă doar cât de subtil, organizat şi legitim este violul intimităţii. Iar lipsa de reacţie a societăţii civile demonstrează nu doar inexistenţa acesteia, ci şi cum a desfigurat puterea obişnuinţei o populaţie observată, monitorizată şi disciplinată de autorităţile statului vreme de mai bine de jumătate de veac.
Febra care a ridicat temperatura cablurilor subterane de date este de înţeles, de vreme ce SRI şi alte servicii ştiute sau neştiute pierd avantajul tactic de a putea intercepta şi a furniza procuraturii ce şi cât vor din producţia de interceptări. Căci, pe lângă serviciul de ecarisaj, ochii şi timpanele instituţionale s-au asociat lucrativ cu interlopii, făcând pe câinii de pază ai marilor tunuri economice şi întreţinând menajeria de animale politice din junglele pe unde vânează marii amatori de contracte oneroase sau de funcţii. Nu există dosar penal de magistrat să nu fie un omagiu implicit adus creativităţii cu care a fost folosită tehnologia informaţiei pentru conservarea speciei corupţilor.
Naivitatea celor care se miră de perdelele de fumuri procedurale ridicate pentru acoperirea interceptărilor pare-se neconstituţionale este, în sine, plină de vinovăţie. Decizia de a declara neconstituţional articolul 142 alineatul 1 din Codul de procedură penală pentru că nu defineşte instituţiile care pot face supravegherea tehnică îi lasă pe mulţi fără pâine, dar exprimă implicit o mirare copilărească faţă de un abuz vechi de decenii. La mijloc este ipocrizia care le permite instituţiilor să le impună românilor multe dintre metodele comuniste sub pretext că sunt inevitabile şi că, dispărând partidul care le folosea pentru a supravieţui, a dispărut şi pericolul la care este supusă democraţia. Aşa au supravieţuit favoritismele, abuzul de putere, traficul de influenţă, birocraţia şi statul supradimensionat. Au supravieţuit şi s-au descentralizat. Tocmai de aceea guvernul Cioloş a înfiinţat o „comisie de tăiat hârtii” pentru a mai reduce din efortul instituţional de a complica viaţa plătitorului de taxe obişnuit. Însă până acum această iniţiativă este doar un exerciţiu retoric. Deja şefii comisiei se laudă că sunt sufocaţi de propunerile de reformă administrativă venite de la cetăţenii care-şi bagă capul şi prin acest ghişeu virtual. Birocraţia a înfrânt şi noua comisie.
Slaba memorie instituţională şi absenţa unei căinţe sincere a organelor de stat faţă de abuzurile din deceniile comuniste îi fac pe magistraţi să se mire ca de o noutate de frecvenţa cu care ne este violată intimitatea. Probabil că va trebui să aşteptăm tot pe atât până când Curtea Constituţională va declara ilegală recenta decizie ca băncile să furnizeze la cerere datele clienţilor, inclusiv rulajul financiar şi corespondenţa cu banca. Dar abuzarea intimităţii omului de rând e de multă vreme o practică instituţională, un ingredient important al jocului politic. Greu de imaginat succes politic fără o ureche atentă să asculte ofurile şi proiectele celorlalţi, mai ales ale adversarilor. Cumva anexele, culisele, subsolurile au rămas, ca şi în comunism, mai importante pentru supravieţuirea partidului-stat decât instituţiile, sistemul electoral şi democraţia care asigură doar o faţadă onorabilă abuzurilor de toate felurile. Singura deosebire ar fi că partidul-stat este schimbat democratic prin vot popular, odată la patru ani. Reţelele de interese rămân, în schimb, aceleaşi de la un mandat la altul, că altfel s-ar destabiliza ţara.
Nu se mai miră nimeni de orizontul tot mai larg şi mai tenebros al interceptărilor. Nici măcar înalţii magistraţi. Nu, toţi vor doar ca interceptările să se facă în ordine, să ajungă la toată lumea, nu haotic ca până acum. Să fie menţionaţi toţi în lege, eventual în funcţie de priorităţi, ca să fie ţinută sub control inflaţia de instituţii de culise care fac jocurile puterii. Pentru că evident, cine are acces la aceste date confidenţiale, deţine puterea şi se bucură de ea legal şi constituţional. O stare de fapt evidentă nu odată pe vremea fostului preşedinte Băsescu, cel mai bun prieten al serviciilor secrete, care nu se sfia să citeze din notele informative primite de la SRI.
Urechea securităţii ne-a ascultat zeci de ani păsurile. Intimitate nu mai e de multă vreme un cuvânt românesc. Şi nu avem nicio speranţă că ar putea deveni. Unii spun că nu trebuie să ne facem probleme, dacă nu avem nimic de ascuns. Nu luptăm cu toţii pentru transparenţă? Statul, atent ca o infirmieră, ne ascultă cum dormim, ne dă ceva sedative, e bun cu noi, ne poartă de grijă. Iar cei care vor intimitate, să-şi facă prieteni pe reţelele de socializare. Alţii în schimb, pe care buclele temporale în care ne tot încâlcim îi sperie, cred că această curiozitate ar trebui să înceteze sau să fie limitată la cazuri excepţionale. Iar când se foloseşte „supravegherea tehnică” să se ştie exact cine, cât şi de ce o face.
Mai presus de orice, însă, cine are urechi de auzit şi ochi de văzut ar trebui să fie tulburat de morala profundă a discuţiei pe tema interceptărilor purtată la 27 de ani de la sinuciderea lui Liviu Babeş. Acesta şi-a dat foc pe o pârtie de schi, torţă umană care protesta astfel împotriva sistemului politic securist şi a torţionarilor săi.
