de Silvia Uscov, avocat
O lecție despre ce înseamnă rule of law, cum ar trebui să fie un judecător, despre marile puteri și influența politicului în justiție. În esență, o lecție despre politică și dreptul internațional public chiar și în contextul temelor actuale, deși lecția ne este predată din perspectiva anilor 40, după încheierea WW2. În filmul „Tokio Trial” (Netflix), pe care orice practician al dreptului TREBUIE să îl vadă.
Acțiunea, deși romanțată, vorbește despre lucrările Tribunalului Militar Internațional pentru Extremul Orient, respectiv despre Japonia. Acesta a fost constituit după Tribunalul de la Nurnberg și a mers pe principiile statuate de acel tribunal. Se contestă legitimitatea ambelor chiar și în prezent. Nu pentru că nu au existat vinovați, ci pentru că nu a existat un temei legal (o reglementare, o lege), dar și pentru că a existat o puternică influență politică a puterilor câștigătoare ale războiului în lucrările unei instanțe care a condamnat liderii care au adus atâta suferință.
Sunt interesant de studiat tipologiile judecătorilor care au compus Tribunalul din Tokio:
a) unul care a susținut că nu poate dispune condamnarea în lipsa unei legi, chiar dacă este cutremurat de atrocitățile comise; acesta susține rule of law într-un mod magistral, nu acceptă doctrina „greater good”, spune că nu intră în competența lui decât să privească obiectiv, ca judecător, nu să facă politică și are încredere că umanitatea va ajunge cândva în etapa la care războiul să fie considerat o crimă, dar că nu este el în poziția să grăbească lucrurile („este o lege care încă nu există”)
b) alții care erau influențați în mod evident de ceea ce dictau politicienii din țara lor, urmând a dispune soluția în funcție de ce primeau „de acasă”
c) și alții care erau de părere că nu contează că și dacă nu există temei legal, ei sunt singurii care pot opri WW3; aceștia erau și cei care au propus pedeapsa cu moartea pe modelul Ceaușescu doar pentru că le era teamă ca nu cumva, atunci când Japonia își va redobândi suveranitatea, să nu revină la putere liderii judecați
În fapt se pun în discuție chiar noțiunile de tribunal instituit prin lege, independent și imparțial, care ar fi dat legitimitate soluției pronunțate.
Soluția a fost adoptată după un proces de mai bine de 2 ani, cu majoritate, fiind expuse și opinii divergente, inclusiv de achitare. Cea adoptată în majoritate are 1212 pagini și a fost citită timp de 7 zile de către președintele tribunalului. Cele divergente nu au fost citite, deși s-a solicitat acest lucru, pentru a nu afecta încrederea în soluția majoritară, așa cum s-a spus.
PROVOCAREA MEA: Aș vrea ca fiecare judecător să urmărească acest film și să se întrebe cu ce tipologie de judecător se identifică.
În 1998, la 50 de ani de la soluția de la Tokio, a fost înființată Curtea Penală Internațională care și-a început activitatea în 2002, dată de la care poate judeca crimele de genocid, contra umanității, de război pentru viitor. Interesant de remarcat este faptul că SUA, Rusia, China și Israel nu au ratificat tratatul (SUA și Israel întâi l-au semnat și apoi au spus că își retrag semnătura), CPI fiind aspru criticată pentru că joacă un rol politic. Bineînțeles, România a ratificat.
Foarte importantă este și viziunea politică ce transpare din dialogurile judecătorilor, ce poate fi înțeleasă și în cheia lumii contemporane.
Se vorbește despre Japonia că nu a preluat modelul colonianismului vestic, acesta din urmă fiind exercitat prin mijloace economice (al țărilor care concurează pentru bogăție și resurse), nu militare.
La întrebarea dacă războiul de agresiune este justificat atunci când există amenințarea comunismului, se răspunde:
„Întotdeauna vor exista națiuni puternice și națiuni slabe. Prin urmare, războiul este un rău inevitabil.”
La fel, în dialogul între un judecător dintr-o țară colonizatoare și unul dintr-o țară colonizată:
„- Poate că Japonia a avut intenții coloniale bune. Încă mai cred că poate fi benefic colonialismul în locuri unde nu există o administrație civilizată și un trai decent.
– Cu tot respectul, nimeni nu merită să facă această alegere și nu cred că a făcut-o cineva, vreodată, din motive idealiste.”
Iar ca să își susțină argumentul suprem în fața judecătorului din țara colonizatoare, respectiv Franța, adaugă: „Chiar credeți că naziștii au invadat Franța pentru că au crezut că poporul ei merită o viață mai bună sub ocupația lor?”.
Concluzia: „își satisfăceau o poftă nebună de putere”.
PROVOCAREA MEA: Este România un stat colonizat?
Având în vedere că se afirmă în mod repetat că am cedat din suveranitate, iar la Bruxelles nu avem cu adevărat un cuvânt de spus, atunci noi suntem doar o „națiune slabă”, o colonie a sec. XXI?
Iar dacă da, ne resemnăm?
Ungaria și Polonia în ce situație se află?
