Decizia de intrare a României în război în 1941 a făcut ca trupele române să se alăture celor germane pe frontul răsăritean. Pentru noi, începea războiul de redobândire a teritoriilor. Iată, pe scurt, cronologia câtorva fapte care au precedat evenimentele:
28 iunie 1940: guvernul României acceptă condiṭiile de evacuare din Basarabia ṣi Bucovina impuse de URSS; Armata Roṣie ocupă abuziv ṣi ṭinutul Herṭei, în total 50 762 km², 3,9 milioane locuitori.
- 12 iunie 1941: întrevederea lui Hitler cu generalul Ion Antonescu, la München, în care führerul anunṭă opṭiunea sa pentru soluṭia militară în raporturile cu URSS; Antonescu reacṭionează: România va participa la război „din prima zi”; Hitler îl asigură că la sfârṣitul războiului România va primi compensaṭii.
- 22 iunie 1941: România intră în „Războiul sfât” pentru recuperarea teritoriilor sale; celebrul ordin al lui Antonescu de trecere a liniei Prutului; insuficient pregătită tehnic, Armata Română pătrunde în Basarabia.
- 22 iunie – 1 iulie 1941 lupte grele pentru constituirea „capetelor de pod” pe malul răsăritean al Prutului.
- 5 iulie 1941 Armata română ṣi germană eliberează oraṣul Cernăuṭi.
- 16 iulie Armata 11 germană ṣi Armata 3 română eliberează Chiṣinăul.
- 25 iulie 1941: se încheie acṭiunile militare pentru eliberarea nordului Bucovinei ṣi Basarabiei; populaṭia românească primeṣte cu entuziasm pe eliberatori; în timpul ocupaṭiei sovietice, numai în noaptea de 12-13 iunie 1941 fuseseră arestate 5 479 de persoane ṣi deportate 24 360: elita politică interbelică, moṣieri, ofiṭeri.
- Printre cei deportaṭi au fost ṣi evrei, foarte numeroṣi în Cernăuṭi: din peste 112 420 locuitori, 42.600 erau evrei (recensământ din 1930)
O interesantă mărturie din Cernăuṭiul eliberat de Armata română este aceea a Josettei Maidanek, filolog, fost redactor la Societatea Română de Radiodifuziune, născută în Cernăuṭi, într-o familie de evrei:
„A început războiul. Nişte bombardamente, nu foarte periculoase… noi nu coboram în adăpost, eram într-un bloc cu trei etaje. O dată m-a prins şi la o prietenă care stătea alături şi noi cântam tocmai la pian nu ştiu ce ṣansonete şi nu ne-am speriat şi am continuat, pentru că aviatorii românii nu tindeau să distrugă Cernăuţiul, ştiind că vor intra în el, vor reveni acolo.
După aia a fost momentul retragerii ruşilor, ruşii au lăsat toate magazinele deschise şi au venit cei din comunele din jur sau, cum spun eu, proletariatul, diverşi portari de case, diverşi nu ştiu şi au… spart, au jefuit magazinele. […] Ruşii au plecat şi au intrat Armata germană, Armata română, dar spre deosebire de Moldova şi Muntenia în care totuşi autoritatea era românească, […] aicea, dacă nu greşesc era şi un guvernator german sau în orice caz sub comandament nemţesc care dirija oarecum, avea un rol destul de important. Dar cred că era şi un guvernator român, nu mai pot să ştiu amănunte, eram mică atunci… Dar a fost cumplit! Întâi, toată ura s-a revărsat bineînţeles asupra evreilor, era vorba de nemţii care dădeau ordine şi chiar nemţi, dacă nu greşesc, au luat ostateci şi au împuşcat… Eu n-am fost niciodată de faţă, dar a fost omorât tatăl unui elev al mamei mele, de exemplu, şi ea a povestit.
După câteva săptămâni, dispoziţie: „să poarte steaua galbenă„. Mama mea, moldoveancă, cu o limbă românească perfectă; merg cu ea la piaţă, prima zi când s-a purtat steaua. Şi mama vrea să cumpere nişte ouă şi s-a plecat şi a apucat să-şi pună în sacoşă şi i-a dat peste mână un soldat român şi i-a spus „Eu iau ouăle…„ şi mama a spus „Sunt ale mele, eu le-am ales!„ şi zice „Jidanco, n-ai ce să iei ouăle astea!…„ sau nu ştiu cum. Şi mama mea, uitând că are steaua galbenă, profesoara din Cernăuţi, a ridicat puţin tonul şi i-a spus „Ai să mi-o plăteşti„ sau nu ştiu ce, pentru… injuria asta sau felul cum a tratat-o. Şi atunci el a spus „Hai cu mine!„ şi bineînţeles şi eu, să ne ducă nu ştiu unde, nu ştiam unde ne duce. Am văzut că o coteşte spre Poliţia oraşului Cernăuţi ṣi în drum era Comandamentul german. Şi eu i-am spus mamei: „Mamă, să nu ne ducă acolo că ne-a nenorocit, ne duce în lagăr!„, era un lagăr lângă Cernăuţi. Şi nu, ne-a dus la Poliţie. Norocul a fost următorul: ăsta a dat cu arma, uşor, în mine, nu pot să spun că m-a bătut, soldatul. Era un cinic, nu toţi soldaţii români s-au purtat aşa, dar am nimerit noi unul… Şi a dus-o pe mama înăuntru şi eu să rămân afară. […] Eu m-am dus repede la familia Berariu care se ascunsese la noi şi care stăteau aproape, relativ, şi am spus: „Uite, mama este dusă la Poliţie, înăuntru, du-te repede şi caută să intri la comisarul Pauliuc„ – ăsta era un comisar care venise din Iaşi unde noi aveam rude, cu un pachet din partea rudelor şi… adică puteam apela la el. Şi ea s-a dus, s-a îmbrăcat frumos, s-a dus acolo. Ea nu purta – ei erau botezaţi – nu purta steaua şi s-a dus acolo şi când, deschide uşa, de cine dă acolo?! De mama mea, fără stea galbenă, într-un taior bleu, cu o floare în loc de stea.
Ce se întâmplase? El a intrat, soldatul ăsta undeva şi a lăsat-o pe culoar şi mama […] a întins-o spre biroul acelui comisar Pauliuc. Şi vorbeşte cu el şi apoi ăla îi arată o altă ieşire, iese. Se duce acasă: „Unde-i fetiţa?„, fetiţa nu-i! Mama repede se schimbă, îşi pune ochelarii de soare, se îmbracă elegant şi ajunge acolo.
Aţi avut cunoştinţe sau prieteni care au fost duşi în lagăr?
Au fost Transnistria, mulţi, rude de-ale tatei – că tata avea nişte verişoare la Cernăuţi -în Transnistria, cu copii cu tot. Ei, ăia au scăpat, care erau rude cu tata, au fost şi în ghetou două săptămâni, s-a făcut un ghetou, fără să se dea ordonanţă care să fie tipărită. […] Şi toată lumea… ṭiu minte ca s-a … am închiriat şi noi o căruţă, am luat şi nişte făină, nişte bagaje şi-am dormit nu ştiu câte familii în trei camere. A fost ceva!… Două săptămâni a ţinut asta.
După aia, era un primar foarte cumsecade la Cernăuţi de care toată lumea pomeneşte şi în documente şi în ziare, Traian Popovici. Şi până la urmă s-au făcut un fel de liste cu avocaţi, cu medici, cu profesori, cu nu ştiu cum, care au căpătat autorizaţii sau prin relaţii cu cei de la Comandamentul ghetoului, ştiţi cum e. Mama avut un fost coleg de la Iaşi, era acolo, i-a făcut un cadou un ceas şi altul nu ştiu ce, altul o relaţie, un fost coleg de facultate a avut unchiul la care am stat. Fapt este că… am scăpat!”
SURSA: Rador, [Arhiva de istorie orală, interviu de Silvia Iliescu, 1999]
