COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Guvernul a trimis o delegaţie în Italia ca să afle detalii despre relele tratamente aplicate românilor emigrați. Povestea sclaviei din anumite ferme italiene e cunoscută însă de peste 10 ani.
Prin anii 80 ai secolului trecut în sudul țării, prin Giurgiu și Teleorman, existau încă plantații întinse de roșii pe care lucrau toamna elevii din școlile locale împreună cu profesorii lor, dar uneori și muncitori detașați de pe șantierele din Giurgiu sau chiar militari și ofițeri de aviație de la Deveselu. Satele împuținate fremătau ca altădată la instalarea garnizoanei și insolitul situației trecea drept firesc. Erau tacticile prin care agricultura comunistă rezolva problema muncii sezoniere.
Din păcate, după 30 de ani, istoria aceasta ne pare mai curând ambiguă. Ce a fost mai rău: faptul că elevii și profesorii erau tranformați în lucrători zilieri sau că grădinile au încetat, pur și simplu, să existe? Agricultura românească s-a prăbușit dramatic, primele culturi abandonate fiind acelea care pretindeau irigații intensive și un număr mare de lucrători sezonieri ieftini, greu de găsit în condițiile economiei libere. Iar de prin 2004, profesorii, printre mulți alţii, au plecat să culeagă căpșuni în Spania, cei din straturile cele mai sărace ale lumii rurale ajungând să lucreze în grădinile din sudul Italiei. Dar nu oricum, ci într-o clandestinitate, transformată facil într-un veritabil sclavaj.
Despre aceste lucruri opinia publică românească nu a aflat nimic decât târziu când subiectul începuse să facă titluri mari în presa occidentală, dar chiar și atunci se interpunea parcă un filtru gros de indiferență. Românii nu doreau să audă acele lucruri care tindeau să discrediteze noul Eldorado din vestul Europei. În plus presa și straturile superioare ale societății nu se recunoșteau în experiența umilă și uneori tragică a ”sclavilor” din sudul Italiei, care păreau desprinse dintr-un film de ficțiune: un neo-neo-realism italian, redescoperit pe seama lucrătorilor emigrați.
Guvernul actual reacționează pentru prima dată după mai bine de un deceniu. Scandalul sclavajului izbucnea însă devreme, prin 2006, atunci când primii care au denunțat tacticile brutale ale fermierilor din Italia, oameni duri vorbind în dialect, au fost lucrătorii polonezi. O anchetă declanșată în Foggia cu numele de cod ”Țara Făgăduinței” a reușit cu ajutorul poliției poloneze să destrame o filieră clandestină care aducea muncitori din Polonia. Cu toate acestea în 2008, exact în aceeași provincie, era rândul românilor să devină personajele principale, grație unei anchete curajoase a ziaristului italian Fabrizio Gatti (L’Espresso). Pretinzând că este român în căutare de lucru, el află imediat care sunt condițiile preliminare pentru a fi angajat: ”Dacă ai o prietenă, îi spune un magrebin fioros pe post de vechil, adu-o pentru patron. Vezi tipii de colo? Sunt români ca și tine și fata a fost cu patronu’.” Deși nu îndeplinește prima condiție, ziaristul reușește să intre pe plantație și să descrie condițiile de viață și de muncă teribile ale lucrătorilor, est-europeni și africani, ținuți în condiții de strictă captivitate, amenințați cu moartea și bătuți.
Dezvăluirile aveau să aducă la arestarea proprietarilor care, în anul cu pricina, utilizau 70 de români, dar avuseseră și 200 de ”sclavi” din România cu câțiva ani înainte. Comisia Europeană a luat la rândul ei notă de aceste fapte amenințând să suspende subvențiile agricole. Numai în acel an 2008, Italia urma să primească de la Bruxelles 137 de milioane de euro anume pentru plantațiile de roșii, adică exact acelea care foloseau munca la negru pe scară largă. Potrivit unei statistici realizate de sindicate (Unione Generale del Lavoro), în provincia Foggia mai mult de jumătate din fermele agricole se găseau în 2008 în afara legii: Din 227 de ferme verificate, 125 nesocoteau legile privitoare la muncă și la imigrație.
Mare lucru nu avea însă să se schimbe. În 2014, întreaga presă italiană comenta din nou calvarul a zeci de lucrătoare agricole originare din România, victime ale abuzurilor sexuale supranumite ”sclavele din Ragusa” (Sicilia). Un an mai târziu, în 2015, apărea povestea serelor din Sicilia: ”E un iad, povestea Vasile, originar din Botoșani, lucrezi cel puțin nouă ore la peste 40 de grade, pentru doar 150 de euro pe săptămână. Suntem ca niște robi, niște robi cu salariu. Patronii ne spun că dacă nu acceptăm, vor găsi ușor africani care acceptă să muncească și pentru un sfert.” (Liberation).
În fine, iată-ne din nou la Ragusa, în Sicilia anului 2017, despre care scrie de data aceasta The Guardian (”Raped, beaten, exploited: the 21st-century slavery propping up Sicilian farming”). După mai bine de un deceniu de când condiția lucrătorilor săraci din România este bine cunoscută în lumea largă, un guvern de la București catadicsește să ia notă, vorbind de unele ”informații privind exploatarea forţei de muncă”. Între timp procuroarea de la Palermo, Valentina Botti, a declanșat urmărirea penală împotriva unor fermieri locali pentru exploatare și agresiune sexuală. În opinia ei, abuzul contra româncelor în Sicilia este ”un fenomen larg răspândit”.
Vom vedea ce va catadicsi să întreprindă această ”delegație guvernamentală”. Dar, așa cum am lăsat deja să se înțeleagă, problema României ține nu de informare, ci de lipsa receptivității. Dacă un subiect nu provoacă scandal și indignare în societate, nici politicienii nu se simt îndemnați să facă ceva. Migrația a părut mereu o soluție, ba chiar o speranță și o salvare, or, tocmai de aceea cei care au eșuat nu au avut tăria să-și mărturiseacă eșecul și nici să alerteze societatea în apărarea lor.
Anul acesta s-au împlinit exact 10 ani de la admiterea oficială în Uniunea Europeană și toți comentatorii ”oficiali” au avut grijă să vorbească pe un ton festiv de marele succes al integrării. Fără să punem la îndoială statisticile oferite și succesele evidente, îndrăznim numai să atragem atenția asupra feței ascunse a acestui succes: în timp ce în țară exploatațiile agricole s-au restrâns, în timp ce grădinile de roșii și ardei au fost arate sau lăsate în paragină și importurile corelate au crescut exponențial, o mulțime de oamenii au emigrat pe plantațiile din noua ”Țară a Făgăduinței”, acolo unde și-au aflat sclavia.
În contextul disputei despre Europa cu două viteze, cineva remarca cu satisfacție că 3 milioane de români se vor fi integrat deja în nucleul dur al Europei (Italia, Spania, Germania) ca lucrători emigrați. E adevărat, dar le cunoaștem cu adevărat povestea? Câți dintre ei și-au împlinit speranțele și câți evită să vorbească? În orice caz printre milioanele de români ”integrați” se găsesc și ”sclavele din Ragusa” (un titlu de operă tragică italiană!) și atâția alții care de peste un deceniu nu-și pot mărturisi suferința, căci ar contrazice toate așteptările și speranțele de acasă. Cea mai mare captivitate a lor a devenit tăcerea.
