Judecătoarea Camelia Folea, magistrat la Judecătoria Blaj, cunoscută în ultimele zile și ca „doamna cu pantofi albaștri” după ce a devenit viral pe Internet o postare care relatează atenția pe care i-a acordat-o unui minor disputat de doi părinți divorțați, afirmă, într-un interviu acordat în exclusivitate AGERPRES, că românii ar trebui să încerce măcar să aibă încredere în justiție.
„Să încerce măcar să aibă. Știu că statistic lucrurile nu stau bine, dar nu pot să nu mă întreb în ce măsură statistica reflectă realitatea și în ce măsură mass-media contribuie la această statistică. Toți trebuie să știm că o soluție, oricât de legală, temeinică și umană ar fi, nu va mulțumi niciodată toate părțile implicate într-o cauză”, spune Camelia Folea în interviu.
De asemenea, ea spune că în calitate de magistrat este conștientă că dincolo „de coperta unui dosar sunt oameni, sunt destine, sunt suflete”, iar cazurile în care copii ajung să fie „monedă de schimb între părinți” nu sunt deloc simple. Camelia Folea adaugă că, înainte de a discuta despre înființarea instanțelor speciale pentru minori, așa cum sunt în alte state, este necesar ca în România să avem „judecători specializați, în adevăratul sens al cuvântului” pentru rezolvarea unor astfel de cauze.
AGERPRES: Doamna judecător Camelia Folea, multă lume s-a întrebat zilele acestea dacă într-adevăr există ‘Doamna cu pantofi albaștri’ sau este doar o poveste frumoasă.
Camelia Folea: ‘Doamna cu pantofi albaștri’ chiar există. Nu este o poveste, nu este o magie. Exist. Și ca mine mai sunt multe alte doamne și domni cu pantofi albaștri, judecători în această țară.
AGERPRES: Opinia publică vă percepe ca pe o eroină, un model ideal de comportament. Cum apreciați această postură?
Camelia Folea: Nu sunt o eroină, sunt un om obișnuit. Viața mi-a oferit șansa de a fi judecător și mi-a lăsat, în același timp, șansa de a fi om. Știu că dincolo de coperta unui dosar sunt oameni, sunt destine, sunt suflete. Postura de eroină este dificilă. Am sperat ca numele meu să nu fie facut public, dar nu toate speranțele se împlinesc. Nu mi-am dorit celebritate. Nu îmi doresc vreo distincție și nici un alt loc de muncă. Locul potrivit pentru mine este în robă, în sala de judecată.
AGERPRES: V-ați așteptat la un asemenea impact mediatic al poveștii scrise de doamna avocat Mădălina Scutelnicu?
Camelia Folea: În niciun caz, deoarece pentru mine era o situație cu care m-am confruntat deseori. De regulă trecem ușor sau chiar ignorăm ceea ce se întâmplă bun. În schimb suntem tentați să amplificăm ceea ce ni se întâmplă rău. Așa am ajuns ca o situație de normalitate să ni se pară ceva neobișnuit.
AGERPRES: Povestea care a impresionat o țară întreagă a avut în centru un copil aflat într-o situație delicată. Dumneavoastră vă întâlniți des cu astfel de cazuri în sala de judecată? Sunt dificil de soluționat?
Camelia Folea: Toți copiii care ajung să fie monedă de schimb între părinți se află într-o situație delicată, indiferent de vârsta pe care o au, și toți judecătorii care soluționează cauze cu minori se confruntă cu asemenea situații. Mă întrebați dacă sunt dificil de soluționat? Sigur nu sunt simple, pentru că sunt implicați copii.
AGERPRES: Ce a fost excepțional la acest caz?
Camelia Folea: Nu cred că excepțional este cuvântul potrivit. Este o situație cu care instanțele se confruntă frecvent. Excepțional este doar talentul cu care doamna avocat a relatat acest caz. Și îmi cer scuze, dar nu pot da detalii despre această cauză. Dacă doriți, discutăm despre aspecte generale. Ca judecător în astfel de cauze ești obligat să audiezi minori. Unii au 10 ani, alții 12, alții 16. Unii sunt timizi, alții nu. Unii găsesc puterea să zâmbească, altora le joacă ochii în lacrimi. Nu ai la dispoziție foarte mult timp pentru a găsi calea de comunicare cu acel copil și pentru a încerca să afli ce este mai bine pentru el, fără a-l traumatiza. Doamnei avocat i s-a părut extraordinar că am luat copilul de mână. E un gest pe care l-am făcut întotdeauna. Indiferent de vârsta copilului. E un prim pas spre încredere și comunicare. De asemenea, i s-a părut extraordinar că audierea (minorului — n.r.) a durat 35 de minute. In instanță timpul se oprește în loc. Nu mi-am stabilit niciodată un timp limită pentru audierea unui minor. Nu aș putea să vă spun cât va dura audierea în următorul dosar de acest fel, pe care îl voi avea de soluționat. Ce pot spune cu certitudine este că va dura atât cât va fi necesar ca eu să mă conving ce este mai bine pentru acel copil. Am procedat la fel și atunci când am avut o ședință de numai 10 cauze, și atunci când aveam ședințe de 60-70 de cauze săptămânal și lucram în instanță doar doi judecători, pe patru posturi.
AGERPRES: Din perspectiva experienței dumneavoastră în acest domeniu, ce le transmiteți judecătorilor aflați la început de carieră și care vor avea de soluționat astfel de cazuri?
Camelia Folea: Să înțeleagă că au o mare responsabilitate, să-și ia rolul în serios, să nu uite de ‘litera și spiritul legii’, să nu uite că dincolo de coperta unui dosar sunt oameni și că în astfel de cazuri se face justiție în interesul copilului.
AGERPRES: Încrederea in justiție relevată de statistici și sondaje de opinie este în continuare scăzută. Ce doriți sa transmiteți celor care încă nu au încredere in justiție?
Camelia Folea: Să încerce măcar să aibă. Știu că statistic lucrurile nu stau bine, dar nu pot să nu mă întreb în ce măsură statistica reflectă realitatea și în ce măsură mass-media contribuie la această statistică. Toți trebuie să știm că o soluție, oricât de legală, temeinică și umană ar fi, nu va mulțumi niciodată toate părțile implicate într-o cauză. Într-un dosar, civil sau penal, măcar una dintre părți va fi nemulțumită. În cea mai simplă cauză, având ca obiect o pensie de întreținere, cel puțin pârâtul va fi nemulțumit că trebuie să plătească pensie. Dacă ar plăti de bună voie, acel dosar nu ar exista. La fel într-o cauză penală, în care se solicită daune morale exorbitante și pe care judecătorul nu le poate acorda în cuantumul solicitat, partea civilă va fi nemulțumită că nu le-a obținut, iar inculpatul va fi nemulțumit că e obligat să le plătească. La un calcul elementar, veți constata că doar una din patru persoane este mulțumită, chiar dacă soluțiile sunt legale. Pe de altă parte, cel care este mulțumit de hotărârea obținută va împărtăși celor apropiați rezultatul, în timp ce celălalt va face publică soluția.
AGERPRES: Credeți că s-ar impune și în România înființarea unor instanțe specializate în judecarea cauzelor cu minori după cum am văzut că sunt în alte state și după cum s-a comentat în mediul public pe marginea acestui caz?
Camelia Folea: Cred că este necesar ca mai întâi să avem judecători specializați, dar în adevăratul sens al cuvântului.
AGERPRES: Aveți un mesaj pentru opinia publică implicată în acest caz mediatic?
Camelia Folea: Am o rugăminte. Nu puneți semnul egal între ‘judecătoarea cu pantofi albaștri’ și un nume. Acceptați să fie doar ‘judecătoarea cu pantofi albaștri’. Nu-i lipsiți pe oamenii care ajung în fața unei instanțe de speranța că acel judecător are ‘pantofi albaștri’ indiferent de culoarea pantofilor pe care îi poartă. Nu-i lipsiți pe unii dintre judecătorii acestei țări, pe cei care încă nu au ‘pantofi albaștri’, de șansa de a-i avea. Putem fi mai buni în ceea ce facem. Trebuie doar să vrem.
*** „Doamna cu pantofi albaștri”, textul postat pe Facebook de către avocata Mădălina Scutelnicu și care a fost redistribuit de peste 27.000 de alți utilizatori și a fost comentat de alte zeci de mii de oameni, a impresionat lumea virtuală, și nu numai, povestea fiind relatată și în mass-media.
Mai mult, pe un site specializat a apărut o petiție prin care semnatarii solicită decorarea ‘judecătoarei cu pantofi albaștri’.
Inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii a felicitat, vineri, judecătoarea „pentru modalitatea în care și-a exercitat atribuțiile de serviciu”, apreciind, totodată, faptul că activitatea acesteia „a fost remarcată atât de către profesioniști, cât și de mass media și publicul larg”.
Potrivit celor prezentate de către Mădălina Scutelnicu, atunci când judecătoarea l-a văzut pe puștiul de opt ani, s-a apropiat de el și i-a spus: „Vezi, R., am pantofi albaștri! Tu ai pantofiori albaștri? Uite, am și pelerină! Dă-mi mânuța și hai cu mine, să-ți arăt cât de maaare e castelul ăsta!”.
După ce copilul a fost audiat, la întoarcerea în sala de judecată, judecătoarea i-a spus să coboare atent de pe podium, să nu se lovească și „să meargă la mami sau la tati, unde vrea el”.
Ulterior, după ce a suspendat ședința, „doamna judecător cu pantofi albaștri”, mama și copilul au stat un sfert de oră într-o altă încăpere, de unde clienta avocatei a ieșit radiind de fericire pentru că avusese șansa să-și țină copilul în brațe după 1 an și jumătate.
Mama copilului i-a spus apoi avocatei că judecătoarea i-a dat băiatului „un pumn de bomboane”, din care copilul i-a oferit și celei care i-a dat viață, și le-a făcut și o fotografie celor doi.
„N-am trăit așa ceva în 10 ani de avocatură. Am văzut magistrați pentru care audierea minorului însemna următorul dialog, purtat fix în fața ușii sălii de judecată, așa, din voleu, cum ar veni: — ‘Câți ani ai, cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!’. Doamna cu pantofi albaștri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind conștientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14. Domnilor magistrați, permiteți-mi o sugestie: cumpărați-vă pantofi albaștri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, și nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i așa?”, a conchis avocata.
