Deutsche Welle: Vin timpuri grele pentru români

Două înfrângeri în încleştări pentru putere derulate în state importante ale NATO ar face bine să pună în mod foarte serios pe gânduri întreaga suflare din ţările membre în alianţa nordatlantică.

Retragerea de la şefia partidului guvernamental şi, ipso facto, a guvernului, anunţată de premierul turc Davutoglu, cel biruit de propriile succese în tratativele cu Bruxelles-ul şi de o înclinare spre moderaţie, ce l-au umplut de mefienţă pe stăpânul său, Erdogan, este doar una din ele.

Deşi nu constituie, în fapt, vreo surpriză de proporţii pentru observatorii neobosiţi în a avertiza constant, în ultimul deceniu, împotriva ambiţiilor nemăsurate devorându-l pe liderul islamist de la Ankara, prosopul aruncat de Davutoglu în faţa lui Erdogan e o veste regretabilă pentru partizanii căii europene a Turciei. Odată cu această deloc demnă înclinare de drapel efectuată de premierul în exerciţiu, Turcia a mai făcut un pas mare pe calea unei dictaturi prezidenţiale pure şi dure.

Purtătorul de cuvânt diplomatic al grupului parlamentar creştin-democrat din Bundestagul berlinez, Jürgen Hardt, a formulat aceeaşi idee în termeni mai puţin tranşanţi. Potrivit lui, „retragerea premierului Davutoglu întăreşte îngrijorarea că preşedintele Erdogan conduce Turcia spre o reconstrucţie autoritară, prezidenţială, a statului”. În cauză, s-a mai precizat la Berlin, e „direcţia” în care o va apuca ţara.

O Turcie tot mai puţin liberă, faţă cu o Europă tot mai vulnerabilă

Această direcţie e mai clară şi regretabilă decât ar vrea să admită şefa CDU şi a guvernului german, Angela Merkel. Germania şi UE se văd, din nou, discreditate plenar, după ce au comis greşeala de a miza pe Ankara în rezolvarea crizei refugiaţilor şi au devenit, ca atare, criticabile, şantajabile şi vulnerabile.

Anterior, CE îi oferise Ankarei, culmea, între multe alte concesii majore, o eliberare de obligativitatea vizelor pentru cei 80 de milioane de cetăţeni turci, demers pe care îl refuzase constant altor regimuri, net mai puţin cinice şi liberticide decât cel islamist de la Ankara. Totuşi Merkel a insistat, în reacţie la decizia Comisiei Europene de a face pe plac Berlinului şi de a anula obligativitatea vizei pentru turci, să se arate „încrezătoare că ar exista o şansă realistă ca Turcia să-şi îndeplinească obligaţiile”.

Ferice de cei care o cred. Căci, în răstimp, ştiind că Berlinul consideră că, orice s-ar întâmpla, nu s-ar putea lipsi de ajutorul ei condiţionat în criza refugiaţilor, Turcia neo-otomanului Erdogan îşi bate joc cum vrea de libertatea presei. A făcut zob, simultan, şi independenţa justiţiei, „checks and balances”, drepturile omului, mai toate mecanismele, instituţiile, precum şi, la pachet, spiritul statului de drept.

Decredibilizarea UE este şi a NATO

Or, ce poate eroda credibilitatea şi capacitatea de acţiune a unei entităţi ca Uniunea Europeană mai rău decât dependenţa ei vizibilă de autocraţi simţindu-se atât de tari pe poziţie, încât să nu se mai obosească nici măcar să-şi păstreze pe figură masca democratică pe care au ţinut s-o arboreze ani la rând?

Lucurile nu se vor ameliora doar pentru că elita de stânga aflată la cârma Europei clamează că liantul esenţial al UE sunt valorile ei. În fond, aceleaşi valori se află şi la temelia alianţei nordatlantice, din care Turcia face parte fără să se comporte adesea net mai bine decât Rusia lui Putin. Ale cărei avioane sau aliaţi par să fi comis o nouă crimă de război ucigând, în proximitatea frontierei turco-siriene, zeci de civili, într-un raid asupra unei tabere de refugiaţi.

Pe apa sâmbetei riscă să se ducă şi valorile americane

În răstimp, parcă mai neputincioasă decât oricând, America lui Barack Obama dă semne să se îndrepte şi mai hotărât spre izolaţionismul care a contribuit esenţial la transformarea lumii vechi într-un univers tot mai ostil democraţiei şi statelor de drept. Căci, peste ocean, în ţara aflată la conducerea alianţei nordatlantice, populismul marca Trump a învins conservatorismul clasic. Care nu reuşeşte, iată, nici în America şi nici în Europa, să profite de pe urma degringoladei stângii pure şi dure.

Odată cu retragerea din cursă a lui Ted Cruz, candidatura lui Donald Trump la preşedinţia SUA a devenit inevitabilă, chiar dacă unii lideri ai Partidului Republican continuă să-şi manifeste rezerve de bun simţ cu privire la aderenţa miliardarului la valorile democraţiei şi scepticismul prind capacitatea lui de a conduce acceptabil politica externă a superputerii, forţele ei armate, cu tot cu arsenalul lor nuclear, precum şi alianţele ei, de felul NATO.

Destui observatori de stânga exultă, considerând că victoria în alegerile preliminare a unui Trump populist, controversat şi discreditat i-ar netezi decisiv calea spre Casa Albă fostei first lady Hillary Clinton. M-aş mira ca această bucurie să nu se dovedească prematură. Clinton reprezintă un establishment care, sub Bush iar apoi Obama, s-a compromis în varii domenii serios şi poate chiar mai grav decât unele conduceri europene. Între ele figurează nu doar criza ipotecară, monetară, financiară şi economică, dar şi o serie de opţiuni externe mai mult decât nefericite, care au potenţat pericolul expansiunii terorismului islamist.

Elita politică de stânga a dat chix însă nu doar conjunctural, ci fundamental, în speţă în gestionarea suveranităţii asupra unui limbaj politic cuprins tot mai puternic de scleroza indusă de cenzura impusă prin exagerările cultural-ideologice ale relativismului şi corectitudinii politice.

Încât şi-a pierdut controlul asupra minţilor şi inimilor unui amplu segment din electorat, ferm hotărât să mizeze în continuare, ca şi acum opt ani, pe noi forme de salvaţionism. De pildă, pe pseudoeliberarea promisă de Trump, care, nu mai puţin mesianic decât Obama în 2008, făgăduieşte să refacă „grandoarea” Americii.

În consecinţă, Trump şi-ar putea adăuga la zestrea de voturi nu doar cele revenind natural ex-rivalilor săi republicani, ca Ted Cruz, ci şi cele adjudecate de populismul de stânga, anti-establishment şi izolaţionist şi el, profesat de Bernie Sanders.

Inutil de subliniat că toate aceste modificări alarmante, care se produc chiar acum ori se prefigurează la flancul apusean şi răsăritean al NATO, vor afecta perceptibil estul Europei şi nu vor avea cum să nu afecteze profund interesele româneşti..