Deutsche Welle: România se va vedea pusă la grea încercare

Cu siguranță că ideile generale, fie ele și privitoare la politica internațională, nu au efecte imediate, dar ele structurează în mod nevăzut atitudini și pregătesc decizii. De aceea e bine să reflectăm asupra modului în care s-ar putea plasa România față de viziunile lui Donald Trump și Emmanuel Macron cât privește ordinea internațională a lumii de azi.

Privind lumea din sud-estul Europei, nu foarte departe de Turcia și de Orientul Apropiat, cel mai sensibil subiect din discursurile rostite marți la Adunarea Generală a Națiunilor Unite rămâne migrația. Probabil că niciodată doi lideri ai lumii occidentale nu au rostit discursuri atât de diferite în spiritul lor, așa cum s-a întâmplat cu Donald Trump și Emmanuel Macron. Diferența este cu atât mai semnificativă cu cât cei doi lideri întrețin aparența unei relații reciproc călduroase.

Migrația nu a fost subiectul unei opoziții frontale, așa cum a fost tema multilateralismului sau, în particular, dosarul iranian, dar a conținut dezacorduri mai profunde. În viziunea președintelui Statelor Unite, migrația de masă rămâne un factor negativ care ar trebui desemnat ca atare fără subterfugii, ceea ce nu se poate spune pe de-a-ntregul despre viziunea lui Emmanuel Macron. Liderul de la Paris a inclus migrația printre ”instabilitățile care sunt în joc în lumea de azi” , definind-o în schimb ca pe un fenomen inconturnabil față de care a te opune este imoral.

Să reluăm câteva pasaje: ”Migranții au devenit simbolul epocii noastre; simbolul unei lumi în care nicio barieră nu va putea opri marșul deznădejdii dacă nu vom transforma rutele necesității în rute ale libertății”. Străbat aici ecouri ușor de recunoscut din ”Capitalul” lui Marx, care căutase la rându-i să transforme calea necesității într-una a libertății cât privește munca salariată a muncitorilor lumii. Desigur Macron operează o generalizare, dar el se înscrie într-un scenariu asemănător care are în vedere emanciparea noilor ”proletari” ai lumii (refugiații) de tirania circumstanțelor politice și economice în care se găsesc.

Ce contrast cu discursul președintelui Donald Trump, care a rămas pe terenul unui realism lipsit de iluzii: ”Am învățat că pe termen lung migrația necontrolată este profund injustă deopotrivă față de țările de proveniență și cele de destinație. În țările de proveniență, migrația scade presiunea politică pentru inițierea reformelor necesare și drenează capitalul uman de natură să stimuleze și să pună în aplicare reformele. Iar în țările de destinație, costurile primirii migranților apasă în mod preponderent asupra cetățenilor cu venituri mici ale căror îngrijorări sunt adesea neglijate deopotrivă de presă și de guverne”.

Nu e nimic nou aici, dar reluarea acestor două viziuni de la tribuna ONU într-o simetrie polemică e un indiciu că lumea se împarte, se grupează și se regrupează după această nouă linie de demarcație. SUA, în ciuda aparențelor create de aceste discursuri, rămân contributorul cel mai mare la toate programele umanitare ale ONU și nu intenționează să le scadă, dar problema ține de abordare. Căci ”a transforma rutele necesității în rute ale libertății” sună fumos, liric și filosofic, dar în practică riscă să devină o utopie. Poate tocmai de aceea în fostele țări comuniste au rămas încă oameni care să privească anumite politici ale Europei occidentale cu scepticism, căci au trăit pe pielea lor urmările marilor viziuni utopice.

Cu siguranță că punctul de maxim conflict între Macron și Trump nu stă în tema migratiei, ci în problema mai stringentă a relațiilor internationale. Președintele Franței a combătut cu o rară vehemență unilateralismul fără o trimitere explicită, dar vizând stilul politicii americane de ieri și de azi. În realitate președitele Donald Trump nu calcă pe urmele lui George W. Bush, ba dimpotrivă a luat distanță față de acesta într-un spirit pe care l-am numit huntingtonian (vezi ”Ciocnirea civilizațiilor”). El a luat în schimb pe cont propriu tema Coreei de Nord și a cerut, totodată, refacerea acordului cu Iranul, spre satisfacția  premierului Israelului Benjamin Netanyahu. Dacă s-ar putea ca subiectul Coreei de Nord să se rezolve mai ușor decât ne așteptăm, Iranul reprezintă în schimb piatra de încercare a politicii internaționale de azi. Emmanuel Macron a apărat pe un ton categoric acordul cu Iranul, afirmând ca a denunța tratatul nuclear ar fi un act ”iresponsabil”, de natură să declanșeze ”o spirală infernală”.

Toate acestea provoacă diplomațiile lumii creând poate dificultăți în plus pentru țările care doresc cele mai strânse raporturi cu toate părțile care își dispută astăzi întâietatea. Căci să nu fim naivi, pledând pentru multitaleralism, Emmanuel Macron caută să-i răpească lui Donald Trump întâietatea, convingându-l să joace după regulile sale. Ambiția sa de supremație intelectuală a fost de altfel vădită, (”multilateralismul e un loc de refugiu pentru oamenii inteligenți”, a spus el la un moment dat), dar nu ne aflăm în decor academic, ci pe scena politică a lumii.

O țară ca România se va vedea pusă la grea încercare în dorința sa de a concilia ireconciliabilul. Mai ales dacă românii doresc să obțină un nou mandat în Consiliul de Securitate, ei vor fi nevoiți să facă față acestei provocări. Cel puțin Iranul este un subiect delicat. România la fel ca Franța a căutat imediat după ridicarea sancțiunilor să reînnoade relațiile comerciale și chiar dacă nu poate spera să ajungă la nivelul schimburilor din epoca Ceaușescu, un nou îngheț ar fi o veste neplăcută.

În fine am văzut și în trecut că tăcerea e uneori politica cea mai avantajoasă, chiar dacă nu aduce glorie. Dar dacă tactica funcționează bine în anumite circumstanțe precise, diplomația unei țări nu va putea rămâne totuși neutră față de concepte și mai ales față de un mod de a gândi lumea, decât cu prețul insignifianței.