Deutsche Welle: Războiul politic de la Bucureşti face parte din marea înfruntare europeană

Se va ajunge a treia oară în România la supendarea președintelui? În orice caz, insistența cu care subiectul revine ne arată că acest conflict dintre legislativ și unul dintre polii puterii executive nu mai e ceva circumstanțial. Vinovate nu mai sunt umorile de moment sau caracterul vreunui personaj atipic, așa cum se putea crede la un moment dat. Se pare că suspendarea președintelui este de fapt forma pe care a luat-o în România după 2007, lupta nedeclarată dintre forțele federaliste europene și politicile naționale. În Polonia sau în Ungaria se manifestă tensiuni de aceeași natură care iau însă un chip diferit. Este posibil ca peste 20 sau 30 de ani istoricii să nu aibă nicio ezitare în a așeza toate aceste frământări sub același semn.

Există diferențe importante, de pildă, între reforma sistemului judiciar din Polonia și cea din România, dar esențial este că ambele se refuză uniformizării, opunându-se de fapt creării unui sistem de justiție egal peste tot în Europa. Se pare că unitatea europeană nu se poate realiza în cadrele actuale decât prin unificarea prealabilă a sistemelor de justiție, de natură să exercite ele o presiune asupra politicului. În aceste împrejurări cuvintele ”magice” din discursul federaliștilor europeni sunt ”independența justiției”.

Pe acest scenariu general se desfășoară și schisma dintre majoritatea parlamentară și președinte, prima exprimând mai curând un anumit conservatorism național, iar al doilea dând expresie unei conformități federaliste. Există două motive însă pentru care lucrurile nu se prezintă la fel de clar ca în Polonia și Ungaria. Unul este ambiguitatea de fond a României. Niciodată românii nu au ridicat cu adevărat pretențiile la suveranitate pe care le ridică polonezii și ungurii, păstrându-se în zona unor revendicări contradictorii. Al doilea este ambianța generală a politicii românești, una lipsită de prestigiu și în care nu există actori care să se bucure de un respect adevărat și necontestat. Fiecare parte, în felul ei, și-a compromis imaginea și autoritatea. Declasarea aceasta generalizată are ca efect paradoxal o surescitare a discursului și o exagerare fără limită, așa cum s-a văzut în toate săptămânile din urmă. Actorii politici principali, cu cât sunt mai vulnerabili în mod personal cu atât ridică mai mult tonul.

Această suprapunere de planuri explică de ce o aparentă înfruntare a unor forțe politice locale este privită cu atâta temere la Bruxelles. Cu toate acestea, ceea ce se petrece la București nu suscită aceeași mobilizare de forțe ca în cazul Poloniei, de exemplu. În România nu există cu adevărat forțe de natură să inverseze curentul actual, așa cum se poate presupune că există în Polonia, dacă luăm în considerare discursul ferm și lispit de ocolișuri al premierului Mateusz Morawiecki din Parlamentul European și, de aceea, nici contrareacția nu este de aceeași intensitate. Liviu Dragnea, deși a devenit indezirabil după referendumul de demitere a președintelui din 2012, nu are statura politică a unui lider politic suveranist. Toți liderii politici implicați direct în demiterea lui Traian Băsescu au ieșit într-un fel sau altul din scenă și nu au făcut-o de bună voie. Dar ei nu au lăsat o moștenire ideologică și nici un proiect politic bine conturat, ci numai un sentiment de frustrare și o năzuință confuză.

Privind lucrurile de foarte aproape avem astăzi o majoritate parlamentară care modifică legislația penală ca să ușureze situația unor comilitoni trimiși în justiție și de cealaltă parte un președinte care refuză să demită un procuror care e învinuit că ar fi abuzat de prerogativele sale. Încleștarea a devenit trivială, ceea ce face ca oamenii, indiferent de aspirațiile lor politice, să se retragă într-o anumită rezervă. Protestele de stradă sunt, firește, și ele tot mai restrânse. Dar de la o oarecare distanță se întrevăd totuși liniile de separație care definesc marea înfruntare europeană.