COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAŢIU PEPINE:
Reînvestirea Angelei Merkel în fruntea guvernului federal de la Berlin nu este percepută la București ca un succes al ”dreptei conservatoare”, ci ca o confirmare a liniei integraționiste.
Am putut vedea încă o dată cu ocazia alegerilor parlamentare din Germania că așa numitele afilieri europene ale partidelor românești nu au un conținut real. Dezastrul electoral al social-democraților germani ar fi provocat cu siguranță tristețe și îngrijorare într-o țară condusă de un guvern social-democrat care face parte din aceeași organizație europeană. Dar poate că nici PNL nu are sentimentul unei veritabile apartenențe la PPE, acolo unde alianța CDU-CSU joacă un rol central, căci, de ar fi fost așa, am fi auzit obișnuitele salutări amicale ca între grupări ”surori”. De exemplu liderul FIDESZ, Viktor Orban nu a pregetat să trimită un mesaj consistent, felicitând-o pe Angela Merkel, în ciuda tuturor divergențelor pe tema refugiaților. Desigur, liderul FIDESZ l-a felicitat și pe liderul creștin socialilor din Bavaria, Horst Seehofer cu care are mai multe lucruri în comun și a ținut să sublinieze, implicit, acest lucru.
De aici nu trebuie să tragem concluzii greșite. Relațiile româno-germane au mers constant pe o linie ascendentă în ultimii ani, dar ele s-au statornicit la nivelul statului și economiei ”mari” și mai puțin la nivelul societății. Ca dovadă președintele României Klaus Iohannis a trimis, firește, la rândul său un mesaj de felicitare, dar adresat ”Cancelarului Republicii Federale Germania, doamna Angela Merkel.” Prin urmare o relație de stat și nu una de partid, și este firesc așa din moment ce Klaus Iohannis nu mai este președintele PNL având o relație mai curând rarefiată cu PPE. Ar fi revenit atunci președintelui PNL, Ludovic Orban, sarcina de a se adresa partidelor ”înrudite” din Germania. Evident că nu îi facem niciun reproș, observăm doar absența unor legături reale, a acelor atașamente care transformă conveniențele în gesturi naturale care vin de la sine. Nici PMP nu a avut nicio reacție, fapt care ne indică de data aceasta o destrămare a unor relații mai consistente în trecut sau mai exact în trecutul PDL din care se trage.
În cele din urmă nu spunem nimic nou. Am făcut de multe ori în trecut observația că afilierile europene ale partidelor românești nu corespund unui conținut politic autentic și că nu fac decât să genereze confuzii. Dar mai importantă e diferența structurală dintre societatea germană și cea românească care face ca stânga și dreapta să nu fie mereu același lucru, iar sensul conservatorismului să apară și el în destule privințe ca diferit. Nu e așadar vina unei persoane sau alteia, chiar dacă ne împăcăm greu cu lipsa de cultură politică a atâtor figuri din politica românească sau cu mimetismul lor rizibil.
Nici presa nu e de învinovățit atunci când e chemată să vorbească despre partide care nu au niciun corespondent în cultura politică locală, așa cum sunt AfD și Die Linke. Cineva spunea a doua zi după alegeri că ”de la Hitler încoace” nu s-a mai întâmplat ca ”extrema dreaptă” să intre în Parlament. Prin urmare cei de la AfD ar fi pur și simplu ”naziști”. Dar poate nu ar trebui să ne mirăm foarte tare, căci și în presa germană apăruseră comentarii în 2012 care sugerau că USL exprimă o masificare politică de tipul nazismului. Mult mai fericită este soarta Stângii, deoarece nimeni nu a denumit-o, așa cum ar fi logic, ”extrema stângă”. Căci dacă există un ”centru” atunci cu siguranță că sunt și două ”extreme”.
Nu e de mirare așadar că reinvestirea Angelei Merkel în fruntea guvernului federal de la Berlin nu este percepută la București ca un succes al ”dreptei” , sau ca o reconfirmare a ”valorilor conservatoare”, ci exclusiv ca victorie a liniei integraționiste. Dovada cea mai bună este că singurul mesaj de partid mai consistent a venit de la USR, un partid care nu a reușit să se definească mai clar din punct de vedere ideologic, dar care se revendică de la linia pro-europeană: “Merkel este garanția că Europa va merge mai departe, mai puternică și solidară. Nici criza euro, nici criza refugiaților n-au reușit s-o doboare”. (Matei Dobrovie)
Iar apropo de Europa cu două viteze, combătută cu atâta fervoare la București, între sistemul german de partide și cel francez, bunăoară, există o compatibilitate mai mare pe tot spectrul. AfD e mai ”burghez” și mai intelectual decât Frontul Național din Franța, dar au în comun adversitatea față de federalismul european și moneda euro. Asta înseamnă că Germania și Franța s-ar putea apropia mai ușor și prin ceea ce paradoxal le ține la distanță. Mai puțin seamănă ca sensibilitate și istorie ”Nesupușii” lui Melenchon cu Stânga redegistă, dar se regăsesc totuși în platforma anticapitalistă și internaționalistă.
În concluzie am putea spune, jumătate în glumă, jumătate în serios, că integrarera europeană mai strânsă se regăsește și în mesajele de felicitare.
