Comentariu Deutsche Welle de Horatiu Pepine
Oricine a negociat ceva, un lucru cât de mic, știe că niciuna din părți nu spune întregul adevăr și că nu își dezvăluie intențiile până la capăt. Partenerii caută să-și amplifice câștigul, dar pe de altă parte acceptă, în sinea lor, că la un moment dat ar putea încheia deal-ul și în condiții mai puțin favorabile.
Din această perspectivă, ambianța creată în aceste săptămâni în jurul exploatărilor de gaze din Marea Neagră pare fie în bună măsură o dramatică punere în scenă, una menită să-i convingă pe oficialii români să lase prețul cât mai jos.
Este clar un lucru: companiile extractive – mai ales Exxon și OMV – au un teribil avantaj în fața exponenților statului român, căci ei pot mobiliza în folosul lor ample forțe diplomatice și mediatice pe când ceilalți nu pot face nimic.
Guvernul sau comisiile implicate s-au ferit să creeze o dispută politică internă în jurul acestui subiect, de teamă că ar fi ceva contraproductiv. În plus ei sunt cu adevărat ”singuri” în sensul că nu există nimeni care ar putea vorbi în numele lor.
”Singurătatea” aceasta a fost cu atât mai vădită cu ocazia vizitelor recente ale emisarilor americani care au pledat insistent și fără ocolișuri pentru o lege care să satisfacă întocmai cerințele companiilor petroliere.
Nici măcar cei care au cerut statului român să-și rezerve mai multe beneficii nu au avut obiecții față de poziția americană, de teamă să nu fie acuzați că susțin interesele rusești.
”Amenințarea rusească” a devenit un excelent instrument de negociere comercială care elimină instantaneu orice obiecție.
Este simptomatic că analiștii dedicați subiectului i-au criticat numai pe unguri, deși aceaștia joacă un rol secundar. Ei pot fi însă criticați fără riscuri și în plus parcă s-au străduit să ofere motive.
Am avut o clipă impresia că Maroš Šefčovič, comisarului european însărcinat cu energia, a sosit luni la București tocmai că să compenseze această singurătate a autorităților românești și să le ofere anumite garanții și compensații.
Dar mesajul său a rămas destul de echivoc. S-a dovedit cu siguranță mai diplomat decât oficialii maghiari, (vezi Kristof Terhes, CEO al FGSZ și Péter Szijjártó, ministrul de externe), dar în cele din urmă nu este sigur că a oferit cu adevărat părții române susținerea de care aceasta avea atâta nevoie.
Din interviul oferit ziarului Adevărul reiese că oficialul european s-a preocupat mai curând să trateze susceptibilitățile românești, pledând în continuare pentru o lege care să dea satisfacție companiilor petroliere.
Nu putem decât să citim printre rânduri. Oficialii români s-au arătat îngrijorați de intențiile Ungariei de a depozita gazele pe teritoriul ei și de a modifica planul BRUA, or, comisarul european a dat asigurări ca va susține planul inițial.
E clar însă că ce se va întâmpla în Ungaria este o temă cu totul secundară. Dacă gazul extras va fi pompat în conducta către Ungaria în condiții comerciale dezavantajoase, ce se va întâmpla mai departe nu mai contează.
În esență comisarul european a dat impresia că sugerează românilor să de-a repede drumul la exploatare, promițând pe viitor susținere pentru o rețea internă de conducte de natură să-și sporească semnificația strategică: „Desigur, vă pot promite că din partea Comisiei Europene, vom face totul ca să vă ajutăm să construiţi infrastructura. Nu este vorba doar despre secţiunea BRUA, dar şi despre toate interconectoarele de care este nevoie în Bulgaria, în Ungaria, pentru a ne asigura că investiţiile pe care România le face în Marea Neagră şi în BRUA, să fie completate de investiţiile necesare din ţările vecine” (Adevărul).
În cele din urmă politica românească a rămas pe mai departe singură cu ea însăși. Până unde ar putea îndrăzni și care este limita realistă? Ce este bluff și ce este limită obiectivă?
Și în definitiv cine definește ”securitatea energetică” și în profitul cui? Căci e limpede că în problema gazelor din Marea Neagră ideea insistent evocată a ”securității energetice” este un aspect necomercial care încearcă să influențeze în mod excesiv o tranzacție comercială.
Germanii de exemplu sunt fermi descurajați să importe gaze ieftine din Rusia (Nord Stream 2), căci ar fi contrare ideii de ”securitate” și în aceeași logică românilor li se cere insistent să se mulțumească cu taxe cât mai mici și să-și exporte întreaga producție.
Adevărata problemă politică pentru România (și totodată testul maturității) este să-și dea singură o definiție a ceea ce înseamnă pentru ea ”securitate energetică” și apoi să ia o decizie în funcție de aceasta.
