COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE
Nu pare întâmplător că nu un politician de dreapta reprezintă Europa în relațiile sale externe, ci unul de stânga, care aderase cândva la Partidul Comunist tocmai în virtutea viziunii sale egalitare și compasive.
Se pare că nu întâmplător Federica Mogherini a fost numită ministrul de externe al Uniunii Europene, căci ea nu doar ca femeie, dar și ca stil personal și angajament ideologic pare cea mai bună expresie a unei Europe sensibile, ”feminizate”, compasive și resemnate. Imaginea Federicăi Mogherini izbucnind în lacrimi în timpul conferinței de presă de la Amman, alături de ministrul de externe Nasser Judeh, a făcut înconjurul lumii poate pentru că este de fapt mesajul cel mai autentic al unei Europe delicate și incapabile de un răspuns pe măsură. Înainte ca plânsul să-i întrerupă discursul, Federica Mogherini omagiase politica Iordaniei, de unde s-ar fi transmis imaginea” unui Islam al cooperării și păcii”, adică exact ”mesajul de care avem astăzi nevoie”. Dar a fost prea evident că prin tonul și cuvintele sale, Europa nu a făcut figura unei puteri care poate pretinde, ci a unei umile suplicante. Și, ca să preîntâmpinăm de pe acum o obiecție neserioasă, și Victoria Nuland este femeie, dar acel you know… fuck the EU ! (n-am găsit un exemplu mai bun) nu semăna cu o tânguire, ci cu contrariul ei.
Ni s-ar putea obiecta cu mai mult temei că și eroii homerici plângeau. Plângea Patrocle, ca ”o fetiță care se ține de maică-sa în drum”, iar Antiloh anunța ”cu lacrimi fierbinți” moartea lui Patrocle. Dar dacă Achile plânge el însuși e ceva neclar și nu e întâmplător că în ultimele decenii au apărut interpretări și cărți întregi care insistă asupra lacrimilor lui Ahile, deși se pare că mai curând eroul își smulge părul din cap și își mânjește fața cu pământ tocmai ca expresie a unei dureri din care plânsul și lacrimile propriu-zise lipsesc. Modernitatea noastră a tins în mod insistent să denunțe modelul clasic al virilității ca pe un clișeu cu potențial asupritor și, în contrapondere, să valorizeze plânsul empatic. Bărbatul sensibil, care plânge, trece astăzi cu mult înaintea ”primitivului” macho, care afișează teatral o postură protectoare.
Dacă ministrul de externe al UE este Federica Mogherini și nu Viktor Orban (și nici măcar Donald Tusk) nu este doar o aplicare a principiului parității, ci chiar a unui concept diplomatic care exclude forța în mod explicit și programatic. La fel cum politicienii germani au numit o femeie în fruntea Ministerului Apărării, tot așa Comisia s-a simțit mai bine reprezentată în relațiile sale externe de o femeie care exclude prin propria sa apariție orice presupoziție de agresivitate. Apariția unor femei în anumite poziții în instituțiile europene nu mai este un fapt mecanic ieșit din statistica reprezentării paritare, ci un veritabil act simbolic. Asistăm nu doar la promovarea femeilor în funcții înalte, ci la exercitarea unui sistem de gândire. Prin urmare ”feminizarea” politicii nu mai are legătură cu sexul celor care o exercită, ci cu stilul ei și mai ales cu presupozițiile de bază. Din acest punct de vedere, Jean Claude Juncker este mai ”feminin” decât Victoria Nuland.
Nu e iarăși întâmplător că nu un politician de dreapta reprezintă Europa în relațiile sale externe, ci unul de stânga, care aderase cândva la Partidul Comunist tocmai în virtutea viziunii sale egalitare și compasive. Un politician care ține de aceea stângă vest-europeană, care își face un tilul de glorie din denunțarea trecutului colonialist și care întreține sentimentul culpei europene față de resortisanții altor culturi laolaltă cu ideea unei datorii istorice de plătit. O stângă care falsifică istoria cu o nonșalanță uluitoare în interesul fraternizării universale, după cum se vede din discursul Federicăi Mogherini ținut în 24 iunie 2015, în plină criză a refugiaților: ”Islamul își are pe deplin locul în societatea noastră occidentală. Islamul aparține Europei. Islamul are locul său în istoria europeană , în cultura noastră, în stilul alimentației noastre – și ceea ce contează mai mult – în prezentul și viitorul Europei. Fie că ne place, fie că nu, aceasta este realitatea”. (http://eeas.europa.eu/statements-eeas/docs/150624islamfepsdeliv.pdf)
Problema nu este însă simpatia față de Islam care își are izbânzile sale certe în Evul Mediu și farmecul său ireductibil, ci faptul că e atribuit țesutului constitutiv al Europei, fără ca audiența să protesteze. Dar să remarcăm încă o dată că mistificarea aceasta teribilă este asumată în numele deschiderii, sensibilității și empatiei, sau cu alte cuvinte în numele feminității simbolice.
Întrebarea care se pune acum nu este, firește, legată de locul femeii în viața publică și în activitatea politică, ci de stilul politicii europene, de modul ei de a reacționa în fața amenințării. Dacă, simbolic vorbind, Europa cerșește, în lacrimi, cooperare și pace, cum ar putea ea rezista în fața unor adversari care își fac un model din chipul masculinității arhaice și eroice? Care cultivă războiul și eroismul epopeic nu doar simbolic, ci aruncându-se pe sine în aer?