DEUTSCHE WELLE: Iohannis și statisticile: Formele fără fond în secolul al XXI-lea

L-am auzit pe președintele României vorbind despre educație la Palatul Cotroceni cu ocazia Galei Profesorului Bologna, ediția a X-a. Un discurs ocazional oarecare – s-ar spune –  o simplă obligație ceremonială căreia nu ar trebui să-i acordăm o importanță exagerată. Atâta doar că președintele Iohannis a așezat educația în centrul programului său electoral, iar anul trecut a lansat un proiect numit ”România educată”, menit să stimuleze schimbarea în bine a școlii românești. Există prin urmare anumite așteptări, pe care președintele însuși le-a creat și care par  mereu contrazise. Nici acum și nici cu vreo altă ocazie nu am auzit nimic semnificativ, ceva care să se rețină și care să anunțe o schimbare reală de optică.

În alocuțiunea sa de la sfârșitul săptămânii trecute, Președintele a prezentat o statistică din care reiese că în România nu sunt atât de mulți studenți pe cât am crezut. Dacă în 2007 erau aproximativ un milion de studenți, astăzi nu sunt nici 500.000, fapt care – a spus Președintele  – ”ne plasează la coada clasamentelor europene”. Iar după ce a deplâns și reducerea ponderii tinerilor în ansamblul populației și nivelul lor slab de pregătire a încheiat: ”Aceste realități dure nu mai pot continua. Avem nevoie nu de schimbări minore și dese, ci de schimbări profunde, gândite pe termen lung.”

Întrebarea care se pune este legată de modul în care utilizăm statistica. De aproape două decenii, guvernele României, indiferent de culoarea lor politică, au utilizat statistica ca ghid de reformă, străduindu-se să stimuleze anumiți indicatori în așa chip, încât să obțină un loc mai bun în clasamentele europene. Dacă la un moment dat numărul studenților din România explodase pur și simplu, acest lucru s-a datorat indulgenței cu care guvernele au acreditat instituțiile de învățământ superior nou înființate fără să îndeplinească minime standarde intelectuale. Interesul economic și conivențele politice au conlucrat cu dorința ”respectabilă” de a îmbunătăți indcatorii privind sistemul educațional din România.

Este adevărat că până și în perioada de vârf 2007-2009, în România erau, procentual, mai puțini studenți decât în țările Europei occidentale, dar realitatea, paradoxală, este că ei se găseau în surplus. Am auzit de-a lungul timpului zeci și zeci de mărturii ale celor din sistemul universitar, profesori, lectori, asistenți, din toate domeniile, care se plângeau invariabil de nivelul tot mai slab de pregătire al celor care intrau pe porțile facultăților.

Prin urmare, așa puțini cum erau prin raportare la statistica europeană, studenții au fost un fenomen inflaționar. Iar dovada cea mai bună este că, după ce presiunea statisticii europene a scăzut, adică după admiterea României în UE și după ce nivelul universităților nou apărute a început să fie pus în discuție, clamându-se cu tot mai multă putere o reverificare a procesului de acreditare, numărul studenților a scăzut la jumătate. A contribuit foarte mult cu siguranță și bacalaureatul Funeriu care a redus drastic numărul fraudelor de la examen și implicit numărul viitorilor studenți fără acoperire. Dar dacă instituirea unui bacalaureat corect a micșorat numărul studenților nu înseamnă că ei se aflaseră în exces? Nu înseamnă că oficialii din sistemul educațional se îmbătaseră cu apă rece?

Ne întrebăm atunci ce utilizare dă Președintele acestei statistici? Căci simplul fapt că a fost invocată sugerează că el gândește la fel ca majoritatea oficialilor din ultimele decenii. Ar trebui oare să ne întoarcem la situația din 2007?

Să remarcăm și un alt aspect, mai subtil și mai difuz: e vorba de comparația aceasta pur exterioară și cantitativă cu alte țări din UE, care se face pe diferite planuri, oferindu-ne tot felul de îndemnuri greșite. Dacă informațiile statistice contează pentru sociologi, profesionistul din sistemul școlar nu are absolut niciun motiv să se ghideze după ele. Important este în primul rând modul în care se desfășoară educația și care sunt rezultatele sale în ordinea performanței, căci, dacă școala românească va reuși să producă specialiști de cel mai înalt nivel, și-a atins obiectivul, indiferent de clasamentul procentului de studenți. Și dacă vor sosi în România și mulți studenți străini, nu doar pentru că taxele sunt mici și viața relativ ieftină, ci atrași de calitatea studiilor, atunci vom obține o confirmare suplimentară. În schimb, împulsul acesta, care pare greu de reprimat, de a îmbunătăți artificial  indicatorii statistici conduce la o imitare a condițiilor exterioare și, în cele din urmă, la o realitate fictivă.