COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, președintele Klaus Iohannis revine asupra unui subiect care creează tensiuni puternice în societatea românească: căsătoriile homosexuale.
Președintele României, Klaus Iohannis
Este surprinzătoare transformarea președintelui Klaus Iohannis. Era un om din provincie, cu un aer ușor desuet, care lăsase să se creadă în campania prezidențială că are o legătură cu biserica evanghelică și că profesează un conservatorism moderat. Mai mult, imediat după alegeri, a anunțat că va participa pe rând la oficiul religios al fiecărui cult din România, ca reverență față de tradițiile comunitare. Nimeni nu își imaginase că primarul de la Sibiu ar fi fost vreun practicant fervent, căci era prea evidentă firea sa practică, orientată către plăcerile simple ale vieții, dar românii văzuseră în el un om politicos după tipar vechi.
Se pare însă că președintele nu a înțeles bine sensul mandatului primit, căci ceea ce plăcuse la el nu era nici pe departe atașamentul său cosmopolit la linia avangardei progresiste, ci tocmai aerul cuminte și serios de provincie. Nimeni nu crezuse, de exemplu, că ar fi fost un primar corupt, în ciuda faptului că se găsea în proces cu Agenția de Integritate și prea puțini dăduseră crezare zvonurilor neplăcute despre tranzacțiile sale, dar asta tocmai pentru că avea aerul unui om ”dus la biserică” sau, cu alte cuvinte, pentru că făcea impresia că este încă impregnat de valorile Provinciei. Atunci când Capitala se asociase prea mult cu tranzacționismul, frivolitatea și corupția de toate soiurile, Provincia părea o rezervă salvatoare de seriozitate.
Dar președintele pare dispus să se lepede de ”provincialismul” lui, fără să vadă că era, de fapt, principala sa calitate. Și din păcate o face fără onestitate și într-un mod manipulatoriu. În cursul interviului de miercuri de la Adevărul a spus, cu referire la tema căsătoriilor homosexuale: ”Trebuie să discutăm foarte aşezat dacă vrem să ostracizăm minorităţi sau dacă vrem să-i integrăm pe toţi.” Or, a spune că unii ar dori ostracizarea altora conține concluzia. Și atunci ce să mai discutăm? Iată, președintele știe dinainte răspunsul.
Dar, în prima sa intervenție asupra acestui subiect, fusese de-a dreptul jignitor în referirile sale la cele trei milioane de semnatari ai inițiativei de modificare a Constituției: ”Este greșit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios și a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele și nu le sprijin. Eu sunt adeptul toleranței, încrederii și deschiderii spre celălalt.”
Se află aici o violență de ton regretabilă. Dar nu atât violența e problema, ci falsificarea premeditată a situației, căci nimeni nu a făcut nicio solicitare ultimativă. Semnatarii apelului la modificarea Constituției au recurs la dreptul lor constituțional, solicitând declanșarea unei dezbateri parlamentare și, ulterior, dacă va fi cazul, a referendumului pentru validarea modificării adoptate. Semnatarii inițiativei au o opinie clară cu privie la căsătorie, pe care o văd, în tradiție biblică, ca pe o uniune dintre un bărbat și o femeie, dar ei cer consacrarea acestui fapt pe cale democratică și nu prin ”solicitări ultimative”.
Unde este ultimatumul și pe ce pe temei ar putea fi el formulat? Și mai ales unde se află amenințarea? Președintele strecoară ilicit aceste presupoziții cu scopul de a-și descalifica interlocutorii, pe care îi numește în plus ”fanatici religioși”. Cum să discuți cu niște fanatici religoși? Ei trebuie destituiți rapid din drepturi, mai înainte ca vocea lor să fie auzită.
Problema gravă este că președintele interzice el însuși ”o discuție așezată”, de pe poziții prezumțioase și autoritare. Dintr-un om oarecum ezitant care își caută cuvintele, a devenit un tip cu posturi profesorale. Căci interviul oferit ziarului Adevărul nu a fost despre politică decât în plan secundar, fiind în primul rând un discurs didactic despre cum ar trebui să se reformeze partidele și mai ales cum ar fi bine să voteze și să gândească oamenii.
Am arătat însă cu altă ocazie că instituirea liderului politic într-o instanță morală e o patologie a democrației. Oamenii nu așteaptă ca cel pe care l-au învestit cu putere să devină un îndrumător etic, să le explice cum trebuie trăită viața, să le țină lecții de înțelepciune practică. Ideea reprezentativității, aflată de două secole în miezul teoriei politice, presupune, dimpotrivă, ca omul politic să exercite un soi de ministerium, să se supună cu modestie alegătorilor săi, desigur, nu printr-un mandat imperativ, ci ca orientare generală. Iar tehnic vorbind singura legitimitate a președintelui decurge din faptul că este învestit de majoritatea alegătorilor săi și nu de către o minoritate desemnată. Puterea poate avea și alte surse, dar legitimitatea nu.
