COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Toți miniștrii care au sosit din afara sistemului administrației de stat au mărturisit că aparatul e viciat, că autoritatea nu se transmite de sus în jos și că salariile sunt prea mici.
L-am auzit pe fostul președinte Traian Băsescu lăudând proiectul PSD privind legea salariilor din sistemul public. A fost surprinzător, dar să nu ignorăm că Traian Băsescu a dovedit mereu un acut simț al statului și că înțelege care este esența proiectului. Tocmai pentru că eșuase la vremea sa, atunci când încercase un proiect similar împreună cu premierul Emil Boc, Traian Băsescu va fi înțeles că e vorba de o ”refondare” a statului, de o reconstituire a schelăriei sale grav avariate. Se vorbise pe atunci obsesiv de ”reforma statului” prin care se înțelegea mai ales eliminarea excedentului de personal și reducerea cheltuielilor, dar ideea uniformizării pe orizontală a salariilor, pe care o promovase și Guvernul Boc, era și o tentativă de consolidare a unei ”arhitecturi” prăbusite. Acesta e motivul pentru care un adversar tenace al PSD laudă un proiect PSD. În treacăt fie spus (pentru că simțim că este nevoie) Traian Băsescu este privit cu mari rezerve și repudiat la tot pasul acum când nu mai are puterea și când spune destule adevăruri despre cele mai sensibile subiecte, în timp ce era adulat atunci când mințea fără să clipească din fruntea puterii. Dar asta ține de oportunismul prea răspândit sau poate și de dorința fiecăruia de a-și proteja iluziile și imaginea de sine.
În fine, legea salarizării care, după toate aparențele, va fi trimisă în dezbatere parlamentară, propune creșterea în etape a tuturor salariilor într-un ritm optimist, dar nu acesta este lucrul cel mai important. Guvernul nici nu poate fi sigur că promisiunea va fi ținută mai ales că orizontul de timp prevăzut (anul 2022) depășeste mandatul actualului guvern. Și o nouă paranteză: am văzut că PSD ține, într-adevăr, foarte mult la acest proiect de vreme ce a acceptat cedări atât de mari pe tema Justiției. Toată lumea privește perplexă evoluția ministrului Tudorel Toader, dar el a fost condiția ca presiunile care se exercitau asupra guvernului să înceteze. Președintele Iohannis a încheiat un armistițiu cu Guvernul Grindeanu. Iar ministrul Justiției îi răsplătește încrederea anunțând că nu va introduce nicio limită a prejudiciului, aceea de care era vorba în Ordonanța13 și care provocase protestele din Piața Victoriei. Liderii PSD vor fi înțeles, în ciuda unei nemulțumiri de fațadă, că nu pot guverna fără să renunțe la pretențiile lor privitoare la Codul Penal, chiar dacă militanții de rând sunt decepționați. Tudorel Toader, care își uluiește deopotrivă adversarii și prietenii, pare să fie biletul lor de liberă trecere. Iar de aici se trage poate și siguranța de sine pe care o afișează, într-un Cabinet în care mai toată lumea pare timorată.
Revenind, nu are nimeni nicio garanție că promisiunea de a ridica salariile la un nivel apropiat de media europeană va putea fi respectată, mai ales dacă deficitele vor crește peste așteptări, dar PSD a simțit că promisiunea însăși își este, cumva, suficientă, căci funcționează ca un program politic, ca o aspirație socială. De aceea Traian Băsescu, care percepe acut intensitatea curenților, s-a raliat ideii, în ciuda criticilor ”de serviciu” la adresa lui Liviu Dragnea, cu atât mai mult cu cât promisiunea va exercita o presiune și asupra guvernării viitoare.
Dar partea esențială nu stă totuși în sumele avansate și care par seducătoare (un medic primar ar ajunge la 16 600 de lei – aprox 3 700 de euro – un profesor universitar la 11 300 de lei și un profesor debutant la liceu la peste 4 000 de lei, un învățător la început de drum 3 900 lei etc,), ci în capacitatea de a impune o ierarhie publică respectată, una de natură să remodeleze societatea pe termen lung.
Pînă la publicarea proiectului trebuie să ne oprim aici. Ne mai putem întreba totuși care sunt prioritățile: reașezarea salariilor în sistemul public și creșterea lor sau investițiile în atâtea domenii care suferă? Nu putem rezolva această dilemă. Țara are nevoie de investiții ca de aer, de investiții urmărite cu perseverență până la finalizarea proiectelor, dar, pe de altă parte, e clar că haosul din sistemul public, din toate compartimentele și de la toate nivelurile, va produce tot mai multe efecte negative. Să nu ignorăm că toți miniștrii care au sosit pentru prima dată din afara sistemului administrației de stat, având privilegiul unei priviri proaspete și uimite, au mărturisit că aparatul e viciat, că autoritatea nu se transmite de sus în jos și că regulile explicite sunt mereu deturnate. Costin Borc, de exemplu, ministrul Economiei din guvernul anterior, este un astfel de martor credibil: ”În momentul în care creăm această încurcătură între poziția unui funcționar public ca director în minister și poziția lui – poate pe un venit chiar mai mare decât salariul – într-un consiliu de administrație, se pune întrebarea pe cine reprezintă? În mintea lui, pe cine reprezintă?” (Digi 24) Și tot el deplânsese nivelul scăzut al salariilor: ”Ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii se deprofesionalizează, pentru că cei buni vor pleca la alte ministere sau vor ieși din sistem” (idem)
Prin urmare a uniformiza salariile, a le crește treptat și a le ierarhiza în așa chip, încât să corespundă și autorității formale este un obiectiv pe care toată lumea îl acceptă în principiu. Restul este o discuție de detalii și circumstanțe, dar care se pot dovedi, totuși, decisive.
