COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Retragerea SUA din Acordul asupra climei de la Paris a creat o furtună în mediile politice europene cu doar câteva zile înaintea vizitei președintelui Iohannis la Washington.
Să o spunem de la bun început: nu există nicio reacție la București. Au luat foc Parisul, Berlinul, Roma, la București în schimb a fost o noapte liniștită, ca întotdeauna. Dar și tăcerile sunt semnificative. Președintele Iohannis bunăoară nu putea emite, tam-nisam, un tweet dezaprobator tocmai în ajunul vizitei sale la Washington, acolo unde va avea o întâlnire cu președintele Donald Trump. Mediile diplomatice românești au sărbătorit de pe acum această reuniune ca pe un succes în sine.
Dar dacă ar fi să ne orientăm după discursul său de la Conferinţa privind Schimbările Climatice de la Paris din noiembrie 2015, Klaus Iohannis ar trebui, teoretic, să dezaprobe energic decizia SUA. Căci el cerea acolo nici mai mult nici mai puțin ca Acordul în domeniul schimbărilor climatice ”să aibă caracter juridic obligatoriu, să asigure participarea tuturor Părţilor la Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice şi să includă angajamente de reducere a emisiilor din partea tuturor părţilor implicate.”
Subiectul este cu totul nerelevant pentru politica internă românească și de aceea nimeni nu a băgat de seamă că președintele României a fost acolo mai ecologist decât mulți alții. Căci el a cerut ca acordul să stabilească obligații juridice, fapt care nu s-a împlinit și care depășea ambițiile reale ale actorilor principali. Acordul de la Paris nu stabilește obligații pentru nicio țară semnatară și aceasta este poate explicația faptului că a fost semnat de toată lumea. Ceea ce face acordul asupra climei este să ceară fiecărei țări participante să-și stabilească singură obiectivele, pe care să le asume apoi în mod public. Dar nu există obligații juridice și, în consecință, nu există nici sancțiuni. Acordul asupra climei de la Paris se bazează exclusiv pe participarea voluntară a țărilor participante.
Să remarcăm totuși că discursul președintelui Iohannis a fost bine dozat, căci așa cum reiese din comunicatul oficial, el nu a omis o trimitere cu tâlc la China: ”În acest sens, preşedintele Klaus Iohannis a subliniat importanţa deosebită a asigurării unor angajamente cu nivel similar de ambiţie din partea celorlalţi parteneri internaţionali, în principal din perspectiva necesităţii de a menţine competitivitatea industriei europene şi de a reduce riscul de relocare.” Or, China a obținut la Paris o derogare pâna în 2030, ceea ce înseamnă că toți ceilalți au promis să cheltuiască enorm pentru a reduce emisiile de carbon, inclusiv ajutând țările sărace, în timp ce China ar continua ca, cel puțin timp de 13 ani de aici înainte, să polueze nestingherit. Este exact ceea ce a spus și președintele Donald Trump în lungul său discurs din după-amiza de ieri de la Washington.
Iată deschideri către toate orizonturile: intransigență ecologistă pe gustul Germaniei și Franței, dar și preocupare pentru justețea constrâgerilor asumate, pe gustul noii administrații de la Washington. Pentru că, într-adevăr, intransigența ecologistă pare uneori că ignoră viața practică complăcând-se în norii abstracți ai ideologiei: occidentalii adoptă măsuri constrângătoare pentru propriile industrii care fug din această cauză în China ca să beneficieze de derogări. Aerul și apele Europei occidentale vor fi mai curate, dar problematica fiind globală, ceea ce se câștigă pe o parte se pierde pe alta.
În sfârșit, ceea ce dorim să scoatem la iveală este că gestul președintelui SUA nu este un dezastru atât de mare pe cât se spune pentru simplul fapt că până acum nimeni nu a făcut mai nimic și nici nu e sigur că va face. Acordul prevede ca fiecare țară semnatară să-și construiască un plan pe care să-l anunțe public până în 2018, aplicarea lui propriu-zisă începând abia din 2020. E adevărat ca retragerea SUA ar putea încuraja pe mulți să se retragă sau cel puțin să-și reducă exigențele, dar pe de altă parte nimeni nu împiedică țările semnatare să-și continue proiectele.
Cineva spunea aseară că, de aici înainte, va trebui ca țările angajate să depună și mai multe eforturi pentru a suplini ceea ce nu vor să facă Statele Unite. E adevărat, dar în același timp prea puțină lume spune că e facil pentru China, bunăoară, să-și reafirme sprijinul care nu este deocamdată decât unul retoric. Ne-am mai putea întreba, desigur, de ce americanii au denunțat acordul de vreme ce nu îi obliga nimeni să facă mai mult decât erau dispuși să facă, dar asta e o altă problemă.
Cert este că președintele României va ajunge la Washington într-un moment de maximă încordare și că va fi nevoit să facă recurs la ambivalențele pe care le plasase oricum în discursul său de la Paris. Subiectul climei contează prea puțin în relația româno-americană, dar el creează pentru români o dificultate în plus de situare între Europa și Statele Unite. După divergențele dintre Washington și Berlin pe tema finanțării NATO și a ponderii care i se acordă în politica europeană de securitate, subiectul climei nu face decât să contureze mai apăsat o separație între cele două țărmuri ale Atlanticului, care pune România în fața unor alegeri dificile.
