COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Cineva scria deunăzi că, în realitate, ”Nu este vorba de o radicalizare a islamului, ci de o islamizare a radicalității”. Sună grozav de ispititor. Dar nu e decât un calambur reușit, un simplu joc de cuvinte.
Inocentizarea Islamului vine astăzi din două direcții complet diferite. Pe de o parte, credincioșii musulmani care evită literalismul interpretării textelor sacre caută cu disperare, după fiecare atentat, să reabiliteze în ochii lumii propria comunitate. Pe de altă parte, stânga occidentală, care subestimează cu premeditare forța religiei, ține să prezinte recentele atentate ca produs exclusiv al frustrării sociale și economice.
Islamul interzice violența și crima, afirmă cu exasperare cei dintâi, și pe bună dreptate, căci vechile texte sunt extrem de bogate de sensuri. Și nu e cazul să le facem reproșuri acestor credincioși musulmani, care reprezintă singura speranță pentru regenerarea lumii islamice. Cu excepția unuia singur. Comunitățile de musulmani din Occident depun eforturi mari pentru a disocia islamul de terorism, dar nu au ieșit în stradă pentru a manifesta împotriva recentului carnagiu de la Paris. S-au disociat cu insistență, dar nu i-au condamnat niciodată frontal și fără echivoc pe autorii atentatelor. Rămâne mereu o rezervă, o ambiguitate care îngăduie pe mai departe destule suspiciuni motivate sau nu.
În sfera stângii occidentale, în sens larg, lucrurile nu sunt mai puțin complicate. O linie de interpretare, cu originea în marxism, vede în violența islamică o răzbunare a marginalilor și săracilor lumii, care par captivi într-un cerc de sărăcie perpetuă și fără ieșire. În această optică, religia e nerelevantă, iar răspunderea cade deopotrivă asupra celor care ucid și a societății occidentale care, din egoism de clasă (sau rasism), va fi refuzat imigranților mijloacele unei veritabile emancipări. O altă linie se trage din liberalismul mondialist care, manifestând un vizibil entuziasm pentru metisaj și ”diversitate”, camuflează riscurile implicate de imigrația masivă.
Există aici o nuanță esențială care separă lumea occidentală într-un mod mai greu sesizabil. Pe de o parte sunt aceia, democrați sută la sută, fără îndoială, care se pronunță pentru respectarea diferențelor și a diversității (conservatorii), iar, pe de alta, aceia care caută cu tot dinadinsul să încurajeze și să producă diversitatea (liberalii). În optica acestora din urmă, niciun efort nu e prea mare pentru a destrăma vechile identități naționale, vinovate de crime abominabile și, nu în ultimul rând, de Holocaust. Or, prețul care ar trebui plătit ar fi acceptarea unor mari mase de imigranți musulmani în sânul vechilor societăți europene, chiar cu riscul unor atentate. Am spune că e versiunea cinică a liberalismului, care închide ochii cu bună știință la legătura dintre islam și terorism, considerând că poate stăpâni în cele din urmă situația. În plus, liberalii speră ca religiile însele să fie în curând destructurate și vechiul sens comunitar al vieții sociale aruncat la coș, în beneficiul individualismului pur.
Cineva scria deunăzi că, în realitate, ”Nu este vorba de o radicalizare a islamului, ci de o islamizare a radicalității”. (Olivier Roy, ”Nuit et Jour”). Sună grozav de ispititor. Dar nu e decât un calambur reușit, un simplu joc de cuvinte. A vorbi de islamizarea radicalității înseamnă a presupune că există o radicalitate în sine, una care premerge islamului și care își alege, pur și simplu, tipul de ideologie de care are nevoie. Ca și cum tinerii teroriști sinucigași ar fi putut alege între Le Brigate Rosse, Nationalsozialistischer Untergrund sau ISIS și au ales așa doar pentru ca islamul le era mai la îndemână. Modul acesta de a vorbi este tipic pentru liberalismul individualist care, subestimând dimensiunea istorică și comunitară a omului, nu face decât să-și amputeze propriile mijloace de analiză și înțelegere.
O consecință însemnată este ignorarea faptului că asistăm cu adevărat la ”o ciocnire a civilizațiilor”. Liberalismul globalizant a avut cel mai mare interes să discrediteze ideile lui Samuel Huntington, negând existența a tot ceea ce se împotrivea înclinațiilor sale. S. Huntington nu spunea, așa cum se crede adesea, că lumea ar trebui omogenizată cu forța spre a se ajunge mai repede la ”sfârșitul istoriei” (F. Fukuyama), ci semnala doar marile riscuri strategice cu care se confruntă civilizația occidentală. În plus, autorul ”Ciocnirii civilizațiilor” nu s-a făcut apărătorul intervenționismului american, ci, dimpotrivă, a definit o linie de echilibru și de prudență strategică: ”Pe scurt, scria Huntington, pentru a evita un război major între civilizații e nevoie ca statele-proră să se abțină să intervină în conflicte apărute în cadrul altei civilizații decât cea proprie. Este o evidență pe care anumite state și mai ales Statele Unite ale Americii nu par deloc dispuse să o accepte”. Nu mai e nevoie să spunem că SUA au nesocotit de la apariția cărții citate toate recomandările lui Huntington, iar Europa, în expresia ei franceză de azi, tinde să facă la fel.
În sfârșit, a disocia islamul de terorism este nu numai un eșec intelectual, un sofism cu resorturi ideologice, ci riscă să devină și un eșec politic devastator, privându-i pe responsabilii politici de instrumentele de care au nevoie pentru a face față situației.