Deutsche Welle: Așa-zisa afacere Lucan ar putea fi folosită în alte scopuri

Fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, a surprins bine esența scandalului privitor la transplantul renal: ”Sute sau mii de români au murit pe lista de aşteptare, sperând probabil într-o minune. Sute sau mii de români au trăit doar pentru că s-au împrumutat, şi-au vândut casa, maşina, vaca. (…) Regulament pentru alocarea oganelor încă nu există, deşi eu am cerut-o în calitate de ministru din nou în scris iar controalele din 2016 au arătat cât se poate de clar că drepturile pacienţilor sunt călcate în picioare, că banul sau faima sunt de prea multe ori monede de schimb pentru viaţă…”.

Vlad Voiculescu admite onest, în ciuda idignării sale, că sute sau mii de români au trăit grație clinicii de la Cluj, deși numai în virtutea faptului că au plătit sume exorbitante. Și iată acum problema morală, care transpare din comentariul de mai sus: e corect ca cei cu bani să-și poată cumpăra ani buni de viață, iar ceilalți să fie nevoiți să accepte moartea?

Doctorul Voiculescu precizează de asemenea că nu există în România un regulament pentru alocarea organelor, ceea ce face ca practica medicului Lucan să nici nu fie cu adevărat ilegală. De altfel, el este investigat pentru alte fapte, colaterale, cum ar fi bunăoară bănuiala unei tentative de crimă și deturnarea de fonduri. Cinismul lucrativ al chirurgului este invocat, desigur, cu mare insistență, dar numai ca fundal agravant. Așadar problema este de natură morală, iar întrebarea este dacă noi oamenii de azi, români, germani, americani etc. suntem pregătiți să-i dăm o rezolvare clară, lipsită de contradicții.

Pentru că este vădit că, în toate planurile vieții, cei cu bani își asigură privilegii și că, odată ce marea iluzie comunistă s-a destrămat, lumea pare, în linii mari, să se fi consolat cu ordinea capitalistă a banului, care ar fi chiar capătul și împlinirea istoriei. Transplantul de organe e doar un caz limită al privilegiilor obținute cu ajutorul banilor, care încep cu educația copiilor și se încheie desigur cu sofisticate tratamente de sănătate. Medicina preventivă, observă statistica, îi ocolește tocmai pe cei care ar avea mai multă nevoie și exact același lucru îl spun acum medicii de familie, aflați într-un protest prelungit. Ca să nu mai vorbim de dinți, subiect care a făcut carieră în România grație unui eseu polemic al unui scriitor reputat. Figura știrbă ar fi emblema românului ieșit dintr-o lungă perioadă de privațiuni. Dar de fapt este emblema săracului de oriunde, care își ordonează altfel prioritățile. Occidentul prosper a făcut din igiena dinților o temă culturală, ignorând că știrbii ”lipsiți de educație” sunt în primul rând lipsiți de resurse.

În fine, admițând că este corect ca cei cu bani să-și asigure privilegii, ar trebui poate să acceptăm că este la fel și în fața morții. Sau poate s-ar cuveni să facem o excepție? Să acceptăm pe de o parte ordinea lumii și preeminența banilor, dar pe de alta să facem o regulă diferită pentru cazurile limită. Sau, mai exact, transplantul să se facă după regula ”primul venit primul servit”. E ca o tragere la sorți, sau ca o ordalie, în termeni arhaici, adică să lași zeul să decidă în locul omului.

Pare just, căci nimeni nu poate decide cine să moară și cine să trăiască. Așa e peste tot, și totuși tentația de a transgresa regula este teribil de mare. Tocmai de aceea înflorește traficul ilegal de organe și se înmulțesc în lume clinicile clandestine. România a fost și este încă o zonă gri (gri deschis) cu reguli imprecise, care așa cum arată fostul ministru al Sănătății nu pot fi temeiul unor ferme constrângeri legale.

Problema are însă ramificații mai ample. Penuria de organe transplantabile și cererea în creștere a creat o mare presiune politică care a dus în societățile occidentale avansate la reglementări menite să permită utilizarea organelor celor aflați în așa numita moarte cerebrală. În Europa sunt câteva țări, printre care și Franta, în care se consideră că orice persoană a consimțit să devină donator după moarte dacă nu a precizat în prealabil printr-un act legal că se opune. În alte țări, printre care și Germania, trebuie, dimpotrivă, ca fiecare să precizeze din timpul vieții că este de acord cu donarea organelor. Legislația aceasta a intrat în vigoare relativ recent, la 1 noiembrie 2012 . Fiecare persoana care a împlinit 16 ani primește periodic de la casa de asigurări o scrisoare prin care este invitată să se gândească la subiect și să ia o decizie. Nu este obligată să decidă, dar i se reamintește mereu.

În România situația este în linii mari asemănătoare. Potrivit legislației adoptate în același an și completată în 2014, ”prelevarea se poate face fără consimțământul membrilor familiei dacă, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimțământ pentru prelevare și înscrierea în Registrul național al donatorilor de organe, tesuturi și celule, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății”.

Dacă privim lucrurile în dinamica lor, observăm că tehnica chirurgicală tot mai bună și sporirea cererii medicale amplifică presiunea asupra țărilor puțin mai conservatoare. Căci e o mare diferență între a fi chemat să-ți dai acordul sau să formulezi un dezacord explicit. În ultimul caz ești supus unei mari presiuni publice, fiind implicit culpabilizat pentru refuz, ceea ce transformă de fapt donarea de organe într-un soi de datorie civică. La fel ca în cazul serviciului militar: obiectorii de conștiință sunt tolerați, dar sunt mereu prost văzuți. Regula tinde astfel să devină donarea și refuzul rămâne excepția, trupul omului transformându-se într-un bun social, distribuibil după necesități medicale.

Am încercat să punem în lumină toate aceste implicații, deoarece este posibil ca emoția publică de acum să fie folosită în viitorul apropiat ca trambulină pentru o legislație nouă de natură să bruscheze toate convingerile tradiționale. Acesta este unul dintre numeroasele motive imponderabile pentru care românii, la fel ca polonezii sau ungurii, se tem de ”Europa”, agațându-se de conservatorismul occidental acolo pe unde mai poate fi găsit.