COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAŢIU PEPINE:
Deși a fost trimis de DNA în judecată, Ludovic Orban, fostul candidat PNL în alegerile municipale, pare mai curând victima unui sistem oneros.
Procurorii au finalizat rechizitoriul împotriva lui Ludovic Orban, vicepreședinte al PNL și fost candidat pentru primăria Capitalei. În mod surprinzător, nu a apărut nimic nou față de lucrurile deja cunoscute. Ludovic Orban i-a cerut sprijin financiar unui om de afaceri care s-a dovedit a fi chiar denunțătorul său. Termenii în care își formulează cererea par amicali și nu transpare de nicăieri șantajul sau vreo promisiune oneroasă. (”Te gândești dacă poți sau îmi dai un șut în fund”, spune Ludovic Orban). S-ar putea presupune că promisiunea traficului de influență făcea parte din lucrurile de la sine înțelese, dar dacă lucrăm cu aceste presupoziții ar trebui să-i interzicem oricărui om de afaceri să mai susțină vreun politician în alegeri și oricărui politician să mai primească bani, în afara celor de la buget.
Pur și simplu nu transpare de nicăieri că Ludovic Orban ar fi profitat de poziția sa, iar dacă a făcut-o, procurorul nu a reușit să o dovedească. Ceea ce îl incriminează la prima vedere pe Ludovic Orban ar fi trimiterile la lăcomia și atitudinea discreționară a televiziunilor, care ar pretinde mereu bani pentru apariții electorale. Judecând abstract, Ludovic Orban ar fi aici corupătorul, cel care ar propune mită televiziunilor ca să-l favorizeze în campanie. Așezând însă lucrurile în contextul lor concret, candidatul e mai curând victima unui sistem oneros. Televiziunile nu servesc interesul general, ci exclusiv propriul interes și toată lumea știe că licențele CNA, care ar fi menite să garanteze un minim devotament față de interesul public, sunt o simplă glumă. Prin urmare televiziunile își impun propriile reguli pe o piață haotică. Dar nici dacă ai căuta vinovați printre oamenii de televiziune nu ai ajunge prea departe, căci fiecare în felul său nu are decât o răspundere parțială.
Decizia de a începe urmărirea penală împotriva politicianului care a cerut bani pentru campanie este, prin urmare, discutabilă. Cum a intenționat să-și folosească banii este într-adevăr o problemă, dar una care ține de morală și nu de lege. Și Nicușor Dan a cerut ajutor în campanie, primind, după toate aparențele, mai mulți bani decât contracandidații săi și cu toate acestea DNA nu a început nicio investigație. În plus candidatul USB, deși a fost întrebat de mai multe ori, a refuzat să declare cine sunt susținătorii săi financiari și ne putem întreba ce motive are să nu spună.
Concluzia este că asistăm la un spectacol de aparențe, în care relația dintre politician și sponsorul său e când luminoasă, când tenebroasă, după interesele partizane aflate în joc, și fără legătură cu realitatea obiectivă.
Problema lui Ludovic Orban este totuși aceea a unui denunț. Doar el a fost denunțat și nimeni altul. Să te duci la un prădător tipic și să ceri bani, dezvăluind totodată că o faci pe cont propriu și nu în numele partidului, este o greșeală uluitoare. Totuși DNA nu poate funcționa mecanic, ca un program de calculator. Îi introduci denunțul și aplicația îți oferă, într-o clipă, rechizitoriul gata de trimis în instanță. Procurorul, în ciuda faptului că misiunea lui e să acuze nu să scuze, trebuie să aibă și el o frână a bunului simț și să nu se lase în voia unui resentiment judiciar absolut. Vorbim aici de ura structurală pe care ”avocatul statului” o nutrește contra tuturor celor care i-ar intra în vizor și care trebuie să fie și ea limitată, căci riscă să compromită un om fără vină.
E un adevăr crud că fiecare își plătește în cele din urmă propriile naivități și stângăcii, dar ceva tot am putea extrage de aici în interes public. Faptul că Ludovic Orban a fost pus în situația să ceară ajutor financiar derivă direct din legea electorală și din limitarea drastică a cheltuielilor de campanie. Legiuitorul a pretins că așa ar fi mai echitabil. Dar rezultatul este că multă lume nici nu a aflat că a început campania, nu știe cine sunt candidații și ce vor ei, iar televiziunile au dobândit și mai multă putere politică care scapă de controlul public. Legea a dorit să elimine din joc puterea nevăzută a sponsorilor, dar nu a făcut decât să transforme televiziunile în actori absoluți.