UN COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Occidentul celebrează împlinirea a 70 de ani de la victoria împotriva nazismului, care a conincis însă cu extinderea comunismului în toată Europa de est.
Manifestările dedicate zilei de 8/9 mai 1945 nu reușesc să pună Europa laolaltă, cel puțin în plan afectiv. Estul a perceput aproape jumătate de secol victoria împotriva Germaniei naziste ca pe o paradoxală înfrângere. România, cel puțin, a trăit paradoxul în toată puterea lui căci, rupând alianța cu Germania prin lovitura de stat de la 23 august 1944, se asocia forțelor învingătoare pentru aproape încă un an. Așa-numita victorie i-a adus însă cea mai brutală înfrângere, pe care – după cum au aflat ulterior generațiile postbelice – nu avea cum să o evite. Soarta României a fost pecetluită în februarie 1945 la Yalta, acolo unde Roosevelt și Churchill au satisfăcut pretențiile lui Stalin asupra Europei de Est. Apoi știm ce a urmat: sovietizarea țării, lagăre de muncă forțată, confiscarea proprietăților, colectivizarea agriculturii, rescrierea istoriei și nu în ultimul rând tentativa creării omului nou.
Cu toate acestea, Estul a celebrat în sinea lui victoria Vestului pe care a trăit-o empatic. Aici instalarea puterii sovietice și a comunismului a fost înțeleasă ca o amânare, una care s-a prelungit, tragic, timp de o jumătate de secol. Iar în 1989, evenimentele, suprinzătoare la suprafață, au fost percepute în profunzime ca o împlinire a unui eveniment de mult așteptat. Oricât ar părea de ciudat, în percepția Europei de est, 1945 și 1989 simbolizează același lucru. Totuși aceste date sunt doar simbolic identice, așa încât aniversările nu pot avea de fapt același conținut.
În plus mai există și polemica internă asupra semnificației istoriei parcurse. A fost ea doar o paranteză în istoria mare a lumii, o rătăcire, o amânare? Sau a fost altceva? Controversa asupra comunismului din ultimii 25 de ani nu este deloc un capitol închis, ea a migrat doar în planuri aparent neutre. De exemplu, unii nu încetează să creadă ”că, pentru mulți țărani, mutatul la bloc în timpul comunismului a fost o emancipare, o ieșire din mizerie și boală, nu doar o siluire de destin”. (Vintilă Mihăilescu, Contributors, 30 aprilie 2015). Sociologi mai vârstnici și tineri marxizanți susțin cu ”finețe” dialectică faptul că sistemul comunist a avut fațeta sa pozitivă și că a purtat societatea românească pe aceleași căi ale modernizării ca și lumea vestică, pregătind marea confluență din 1989. Așadar să renunțăm la aceste penibile lamentații despre închisorile comuniste și să celebrăm electrificarea, alfabetizarea și cartierele de blocuri! Țăranul român nici nu a existat decât în mintea unor romantici reacționari. Interbelicul este de fapt o minciună pioasă menită să ne ofere o istorie pe care nici nu vom fi avut-o. E cazul să ne trezim la realitate și să privim în față odiosul nostru trecut.
Iată, așadar, că, pe dedesubt și cu astuții academice, anticomunismul este discreditat și supus unor tenace reevaluări. Până la urmă, am putea crede, nici nu a fost o nenorocire așa de mare că am nimerit în barca lui Stalin, căci tot acolo ne-a dus și el ca și capitalismul occidental. Ba uneori chiar mai repede căci femeile au dobândit dreptul de vot înaintea Europei vestice și obligația vaccinării a fost impusă cu mai mare eficiență. Și câte alte modernizări nu s-au înfătuit! Cum ar fi, de exemplu, impunerea ateismului științific ca doctrină oficială. În opinia acestor dialecticieni progresiști, România ar fi involuat dramatic după 1989, întorcându-se la cultul trecutului, dezgropând mitul ruralității (culmea, a produs chiar un Muzeu al Țăranului!) și repunând în discuție achizițiile modernității.
Se vede încă o dată că gestul condamnării ”oficiale” a comunismului a fost o emfază fără urmări. Nu poți impune un adevăr prin decret de stat și anticomuniștii ar fi trebuit să știe acest lucru. Anticomunismul nu poate prospera ca sentiment și idee decât spontan, în societatea liberă care și-a regăsit sursele propriei tradiții.
Există însă o legătură puternică între condamnarea comunismului și capitularea Germaniei naziste la 8 mai 1945, care ar pretinde o discuție pe larg. Condamnarea oficială a comunismului a fost, în intenția ei intimă, o imitație a condamnării nazismului. Chiar și limbajul a fost calchiat după limbajul juridic al condamnării nazismului și Holocaustului. E de discutat însă în ce măsură această operațiune a fost productiva și legitimă.
