UN COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
A spune că există o comunitate românească la Londra, sau oriunde în altă parte în occidentul european, ar presupune că membrii ei se simt cu adevărat răspunzători unii faţă de alţii.
În comunicatul oficial al MAE, prin care se protestează împotriva unui documentar transmis de Channel 4, se spune că filmul „nu este reprezentativ pentru comunitatea românească din această ţară“. Cei care s-au reunit într-un grup de protest la Londra au vorbit ei înşişi despre „comunitatea“ românilor din Marea Britanie. Termenul a dobândit în ultima vreme o foarte largă răspândire, mai ales în limbajul politic. Toţi politicienii, care au intenţia de a rosti cuvinte măgulitoare, preferă să vorbească despre „comunitatea“românilor şi nu despre „diaspora“. Acest termen, mai vechi, utilizat pentru refugiaţii politici de dinainte de 1989, continuă să fie folosit şi astăzi, de astă dată cu referire la emigraţia „forţei de muncă“, dar este semnificativ că tinde să fie înlocuit de termenul, „comunitate“, resimţit mai cald şi mai respectuos.
Putem presupune că intenţia principală care determină alegerea acestui termen este aceea de a evita noţiunea, oarecum descalificantă, de „imigraţie“. Occidentalii continuă să se refere la români ca la nişte imigranţi, cu toate că aceştia sunt cetăţeni ai Uniunii Europene şi nu o dată politicieni din România au arătat că termenul este nu doar greşit, dar că el antrenează politici improprii faţă de cetăţeni ai unui stat membru UE (v. luările de poziţie ale Renatei Weber). ”Imigranţii” sunt, riguros vorbind, doar cei care sosesc din afara Uniunii.
Aceasta este desigur realitatea juridică, dar în fapt, cetăţeanul occidental îi identifică spontan pe mulţi dintre resortisanţii din România cu nişte ”imigranţi”. Iată ce spunea cercetătorul catalan Miguel Pajares, expert al Comitetului Economic şi Social European pentru imigraţie: ”Românii şi bulgarii care trăiesc în Spania corespund în totalitate conceptului de imigrant sau construcţiei sociale care s-a realizat în baza conceptului de imigrant. Nu se întâmplă acelaşi lucru cu persoanele care provin din Marea Britanie, Germania sau Franţa chiar dacă numărul celor care trăiesc printre noi este ridicat”. (…) Românii care trăiesc în Spania ocupă un loc în societate, pe piaţa forţei de muncă şi în imaginarul colectiv care îi menţine în categoria de imigranţi.” (”Imigranţii români în Spania”, text preluat şi tradus de CriticAtac, 2011)
A doua intenţie a celor care manifestă o preferinţă pentru termenul „comunitate“ este, aşa cum am sugerat deja, aceea de a crea relaţii afectuoase cu alegătorii români din străinătate, care au dovedit că pot juca un rol politic semnificativ.
Dar ar trebui să ne întrebăm dacă acest termen este potrivit sau dacă putem vorbi cu adevărat de ”comunităţi” româneşti în Europa occidentală. Sociologii evită acest cuvânt. Într-o analiză a hărţii electorale dintre cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale de anul trecut, prof. Dumitru Sandu vorbeşte despre ”diasporele româneşti”. Pluralul, forţat din punct de vedere lingvistic, devine necesar tocmai pentru a desemna realităţi diverse (diaspora din Italia, din Spania, din Germania, etc), dar care rămân legate ombilical de ţara de origine, care continuă să se definească prin raportare la un ”acasă”. ”Migraţia românească în străinătate se transformă, cu o viteză sporită, în diaspore, cu viaţă asociativă şi solidarităţi specifice, în mai mare măsură în Vestul şi Nordul Europei decât în Sud”, scrie sociologul Dumitru Sandu („Două Românii şi o diasporă ?“). Prin urmare ”diaspora” este mai mult decât o simplă ”imigraţie”, deoarece a dobândit vechime şi stabilitate, dar, spunem noi, nu a devenit încă o ”comunitate”.
Diaspora are sens numai prin raportare la locul de origine. O comunitate, în schimb, indiferent de originea sa, îşi are propriul său centru, este repliată pe sine şi fiecare individ îi simte forţa. Or, românii din diaspora nu se raportează cu adevărat la ceilalţi români din diaspora, ci la cei lăsaţi acasă. Personajul Alex din documentarul ”The romanians are coming”, un etnic român fără nicio îndoială, care a trăit o vreme în Canada şi care a decăzut din cauza unor grave fraude fiscale, îşi mărturiseşte teribila ruşine pe care o resimte gândindu-se la ce ar spune părinţii săi dacă ar şti cum a ajuns. E clar că nu îi pasă de opinia românilor din Londra sau Liverpool, pe care nu îi cunoaşte sau pe care, în măsura în care îi cunoaşte, îi dispreţuieşte afectuos. Aşadar există o forţă morală a comunităţii româneşti, dar ea îşi are centrul ”acasă”. Dezbaterea despre etnia persoanelor din film nu este pe deplin justificată câtă vreme apar în mod clar şi etnici români. În sens riguros, indivizii din diaspora continuă să aparţină unor comunităţi româneşti, dar acestea se găsesc pe mai departe în locul lor de origine.
A spune că există o comunitate românească la Londra ar presupune că membrii ei se simt cu adevărat răspunzători unii faţă de alţii. Am urmărit în ultimile zile comentariile numeroase de pe reţelele de socializare şi am remarcat că exponenţii păturii culte a românilor din UK au apreciat filmul de pe Channel 4 şi au lansat apeluri pentru ajutorarea acelora dintre conaţionalii lor care s-ar găsi în dificultate. Aceste conversaţii sunt elementele incipiente ale unei veritabile comunităţi, dar sunt încă departe de a deveni o realitate structurată.
Componenţa socială a resortisanţilor români din ţările occidentale este prea eterogenă ca să favorizeze apariţia unei comunităţi solidare chiar şi atunci când etnia nu este un obstacol. Cei bine integraţi în societatea britanică sau germană nu vor de fapt să fie confundaţi cu ceilalţi care nu au reuşit prea bine sau care au eşuat în mod dureros. Aşa cum am văzut, solidaritatea se manifestă doar în sens negativ, ca reacţie la o ofensă identitară.
Dar un alt fapt pe care discursul linguşitor al politicienilor de la Bucureşti îl ignoră este că, în mod inevitabil, o veritabilă ”comunitate” ar manifesta o autonomie morală sporită faţă de societatea românească şi că, în cele din urmă, s-ar dezinteresa de ea. Or, pasiunea cu care mulţi români din străinătate au votat în luna noiembrie anul trecut arată că ei se află în faza de ”diaspora”, de grupuri care continuă să se raporteze la comunitatea de ”acasă” şi care nu se consideră autosuficiente.
