De ce fuge Iohannis de dezbateri

De Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics

E întrebarea zilei. Se pune de cîteva săptămîni, e drept, dar acum e mai actuală ca oricînd și ea începe să se rostogolească într-un mod de-a dreptul surprinzător. Refuzul președintelui de a da interviuri și de a accepta dezbateri în campanie e pus la zid tot mai mult nu doar de adversari, ci chiar de apropiați. S-ar putea ca răspunsul la această întrebare să fie altul decît ideea vehiculată, aceea de teamă față de Dăncilă șamd. O explicație care s-ar încadra perfect în profilul uman al lui Iohannis, oarecum ieșit din comun, pe alocuri, ca să nu spunem mai mult.

Cele mai vehiculate teorii sunt cele ținînd de prestația sa slabă în dezbateri live ori de teama de confruntări cu adversarii, tete a tete.
Un reputat ziarist care se numără printre puținii norocoși intervievatori ai lui Iohannis, acum cîțiva ani, l-am numit pe maestrul Ion Cristoiu, îmi spunea că omul nu e chiar atît de slab în prestație. Nu e la nivelul unui Băsescu ori Crin Antonescu, de acord, dar nici chiar atît de slab încît să nu facă față onorabil.

Și atunci de unde refuzul îndîrjit, care deja stupefiază pe toată lumea, și-l face pînă și pe marele său admirator de la Deutsche Welle, Petre M.Iancu, să-l critice dur pentru fuga de Dăncilă?

Simplu: dacă dai cu piatra într-un zeu și el sîngerează, e dovada că de fapt nu e zeu.

Iar Klaus Iohannis a transmis în mod repetat prin gesturile sale impresia că se crede, sau se vrea a fi perceput, drept un zeu al politicii, pentru care există alte reguli decît pentru oameni.

Pe vremea cînd era primar de Sibiu, concentrase în mîinile sale, prin interpuși, practic toată presa județeană, care îl descria în culorile cele mai aprinse. Ca unul care am studiat, în vara lui 2014, atent, ce scrisese de ani de zile presa respectivă legat de Klaus Iohannis, am fost șocat să văd ce osanale i se înălțau și felul cum îi erau lăudate atitudini care ar fi reclamat, dimpotrivă, serioase semnale de alarmă.

Iohannis, cu toate păcatele lui, nu era un edil de tip Sechelariu, Oprișan sau Mazăre ca să aibă nevoie de o asemenea protecție exagerată.
Ceea ce lasă loc unei singure explicații, anume că Iohannis nu a conceput și nu concepe să aibă altceva decît o imagine perfectă.

Ne amintim cu toții scena paltonului trîntit nervos pe capota mașinii.
Ori felul cum a dispărut peste noapte, practic, în vara anului 2015, din prim planul vieții publice doamna Carmen Iohannis, după ce apăruseră primele sondaje care arătau că și-a egalat soțul la încredere și notorietate. Tot peste noapte s-a stins și campania de instituire a funcției de Primă Doamnă, intens reclamată de anumiți vectori politici și de comunicare pînă în acel moment. ”Cu siguranță se va implica în viața publică și acest lucru se va vedea din ce în ce mai bine” spusese președintele despre soție, imediat după alegeri. S-a răzgîndit la scurtă vreme, definitiv.

Zeul nu suportă concurența.

Același zeu care a fost singurul lider de republică îmbrăcat în frac și purtînd la gît un colan imens la întronarea împăratului Japoniei, cînd asemenea ținute erau purtate doar de liderii monarhiilor constituționale, în timp ce”republicanii” erau la costum.
Același zeu care a refuzat să-și întrerupă un discurs pentru a arunca măcar o privire fugară spre un militar care leșinase în spatele său, la Ziua Marinei.
Zeii nu empatizează cu muritorii de rînd.
Același zeu care a ignorat o importantă reuniune a Consiliului European pentru a se delecta cu ruinele Pompeiului.
Pentru că zeii nu stau la dezbateri plicticoase și nu se pierd prin mulțimea de muritori.

Klaus Iohannis nu merge la dezbateri și nu dă interviuri, altfel decît super-aranjate în prealabil, din simplul motiv că, oricît de bine s-ar pregăti, există riscul să scape o perlă de pe urma căreia să tragă ponoase.
O asemenea perlă a fost ”ghinion”, în 2014, care se rostogolește des pînă în zilele noastre.
Sau formularea privind afacerile lui Dragnea cu evreii, care iarăși l-a costat scump.
Ori perla și mai mare cînd a vorbit despre momentul optim al unificării cu Moldova, ”atunci cînd ambele popoare vor hotărî asta”. Doar un cuvînt, ”popoare”, și ce tevatură imensă s-a stîrnit. Sau povestea cu ”a fost nevoie să moară oameni”. Ori cînd a spus, în februarie, ”Comunismul a fost o greșeală catastrofală pe care a făcut-o România”.

Asemenea erori comit toți politicienii, de fapt asta îi face și mai umani, cel mai adesea.

Dar Klaus Iohannis nu se vrea om, ci zeu.
Ar întinde politicienilor doar un deget sau două în loc de toată mîna dacă figura nu ar fi fost brevetată de mult de un alt neamț cu oarece tendințe de infatuare, Carol I.

Analizînd atent presa de ieri și de azi, ca și pozițiile unor vectori de comunicare ai taberei iohanniste, se remarcă o surprinzătoare presiune în creștere asupra președintelui în chestiunea dezbaterilor.
Ceea ce nu se poate explica decît într-un singur mod: muțenia lui Iohannis nu e o strategie de campanie, nu e produsul minților unor consilieri gras plătiți și dibaci.

Este 100% decizia lui, și se fac eforturi disperate fie de a o justifica – vezi ieșirile neconvingătoare ale unor lideri ai PNL pe subiect – fie de a o schimba cît mai e timp.
Am paria că decizia rămîne bătută în cuie.
Nici nu e de mirare că Ludovic Orban tocmai s-a oferit să meargă el la o dezbatere cu Dăncilă în contul marelui șef.

Fostul președinte al României, Emil Constantinescu, spunea cîndva public că a încetat să mai citească presa pentru că scrie numai prostii. Dar l-a trădat propria soție la un moment dat, dezvăluind că de fapt citește presa în fiecare noapte, cînd ies ziarele de sub rotativă, pînă pe la două și apoi se culcă nervos.

Klaus Iohannis nu admite să se culce nervos, așa că ia măsuri ferme: tăcere deplină, ca pe submarinele militare.
Zeul-care-nu-e-zeu Iohannis știe că nu poate fi memorabil, paradoxal, decît tăcînd.
Orice scăpare ar fi rostogolită masiv și i-ar știrbi imaginea de zeu, așa că a eliminat, dintr-un condei, toate riscurile.
Spre disperarea echipei lui de campanie, care va trebui să facă eforturi cumplite în următoarele zile pînă la turul doi pentru a șterge impresia de supremă aroganță și de sfidare a întregului popor de către un candidat care îi cere, totuși, voturile.