După încheierea celui de-al doilea război mondial, la Conferinţa de la Postdam din 1945, s-a hotărât ca germanii sudeți ( germanii care locuiau în regiunile de graniță din Boemia, Moravia și Silezia ) să părăsească Cehoslovacia. Drept consecință a uriașei ostilități a cehilor față de toți germanii, marea majoritate a germanilor a fost expulzată. Există estimări care apreciază numărul germanilor expulzați din Cehoslovacia la aproximativ 3 milioane de oameni. Pentru a compensa lipsa forţei de muncă, autorităţile cehoslovace au cerut ajutorul ţărilor prietene. Astfel, mii de ţărani români au fost trimişi la muncă în Cehoslovacia. De problemele acestor români s-a ocupat în 1947 Nicolae Fotino, prim secretar la Ambasada română de la Praga.
« După război cehii i-au dat afară pe sudeţi… Sudeţii au fost socotiţi ca o Coloană a 5-a în Cehoslovacia, că au băgat pumnalul în spatele Cehoslovaciei. I-au expulzat în masă. În acelaşi timp au fost multe pierderi omeneşti provocate de răboi. Deci era o lipsă de mână de lucru. S-a pus problema să trimitem în Cehoslovacia, pe baza unei înţelegeri cu guvernul cehoslovac, mii, chiar zeci de mii de ţărani. Au fost trimişi la munca câmpului, în fabrici… unde era nevoie. A fost un imens efort. Am urmărit ce s-a întâmplat cu aceşti oameni, unde sunt, ce probleme au avut… fiindcă s-au născut probleme! Unii n-au fost mulţumiţi unde au fost trimişi să lucreze sau fermierii la care lucrau nu se purtau bine cu ei… Au fost mii de femei care au venit; au fost probleme cu ele. Nu se purtau bine, le-au agresat, deci multiple probleme. A trebuit să fac o serie de deplasări, ca să văd despre ce este vorba.
După aceea au fost probleme când aceşti oameni au trebuit să se întoarcă acasă. Cehii nu doreau întotdeauna ca ei să se întoarcă acasă. Unii dintre aceşti muncitori au fost foarte buni şi nu doreau deloc să-i lase să plece. Îmi aduc aminte de cineva care ajunsese grădinarul lui Gottwald, la Preşedinţie. Omul nostru ajunsese grădinarul principal şi Gottwald nu înţelegea deloc de ce trebuie să plece când el se simţea foarte bine la Praga. El vrea să rămână la Praga, era foarte bine plătit. Mi-a trimis vorbă dacă nu e cazul să ţinem seama de dorinţa oamenilor. Îmi aduc aminte de un cioban care ajunsese vestit în Cehoslovacia.
Brânzeturile lui erau socotite excepţionale. Nimeni nu vroia să-i dea drumul, el în schimb dorea să se întoarcă. Zicea că i-a învăţat suficient, că are lucrurile lui şi că el vrea să se întoarcă acasă. I se promitea orice, i se promitea salariu mai mare, orice numai ca el să rămână. Deci au fost o serie de lucruri de acest gen. În alte cazuri era mai complicat, fiindcă erau şi căsătorii. Şi nu erau numai muncitori şi ţărani români acolo, erau şi muncitori şi ţărani bulgari. Şi s-au cunoscut muncitori bulgari cu români, de aici unele căsătorii. Căsătoriile nu se puteau face decât cu aprobarea statului român. Trebuia venit la Ambasadă, trebuia făcută cerere… or Bucureştiul nu răspundea la cererile astea de căsătorie… ṣi aveam câteodată nişte probleme teribile ! Îmi aduc aminte de un bulgar care a venit la mine şi mi-a spus: “Noi suntem soţ şi soţie, sau ce suntem? Eu sunt muncitor, ea e muncitoare, de ce vă opuneţi la căsătoria noastră? Ce e rău în căsătoria asta?” Şi mărturisesc că adesea nu înţelegeam de ce făceam dificultăţi în cazuri ca acesta. Apoi au fost probleme cu copiii. S-au născut copii, femeile i-au abandonat. Copii născuţi în Cehoslovacia de mame românce. Da! Eu la un moment dat am ţinut loc şi de consul şi mi s-au întâmplat tot felul de lucruri. De exemplu, mă sună de la spital că să mă duc să iau copilul: “Veniţi şi luaţi-l!”… Aşa că erau probleme de acest gen. Era o cerere de oameni, că era şi o criză de copii în Cehoslovacia. Erau oameni care doreau să adopte aceşti copii. Veneau la ambasadă şi spuneau cine sunt, ce posibilităţi au etc. Eu eram pe o poziţie foarte naţionalistă. Eu nu vedeam de ce trebuie să ne cedăm noi copiii, mi se părea că este sub demnitatea noastră şi mă opuneam cu oarecare îndârjire. Din proprie iniţiativă! Însă, având nişte probleme, câteodată… De pildă cazul când o româncă şi-a abandonat copilul. Şi i-am spus: “Nu se poate, îl iei acasă!” Şi ea mi-a spuns: “Nu pot să mă duc acasă cu el! Cum o să mă duc în satul meu cu un copil? Nu pot! Şi dacă mă obligi să fac treaba asta, eu plec cu el, dar după 50 de km. eu îl arunc pe fereastră din tren.” Ei, asta m-a făcut să-mi schimb părerea. Ţin minte, un colonel care a venit cu soţia lu. Ei luaseră un copil, îl adoptaseră. Mi-au arătat o fotografie cu fetiţa cum arată… spunându-mi că ei au avut o fetiţă, le-a murit, doamna era mai în vârstă, nu mai putea să aibă un copil şi doreau să-l adopte pe acest copil abandonat pe mama lui. Şi mi-a arătat camera fetiţei, apoi tot ce avea fetiţa şi mă întrebau dacă fac bine dacă las acest copil să ajungă într-un orfelinat în România. Ei, bine, aici am cedat. În mare am ţinut ca aceşti copii să se întoarcă. »
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Fragment dintr-un interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]
Sursa: Rador
