În 25 decembrie 1989, după ce am constatat că „revolta populară” e inspirată şi declanşată de KGB şi de alte servicii de spionaj (fiind începută pe 16 decembrie 1989, confiscată în totalitate de KGB şi transformată în LOVITURĂ DE STAT pe 22 decembrie 1989), împreună cu prietenii mei devotaţi, av. George Bura şi dr. Lulu Dumitrescu, am plecat la Ambasada Germaniei, pentru a preda cartea “Pașaport pentru lumea cealaltă” şi a fi trimisă în Germania doctorului Alexandru Bura. Din păcate, nimeni nu ne-a crezut că nomenclatura comunistă, garda veche şi cea tânără, au pus din nou mâna pe putere, pe destinele ţării şi ale poporului român, dovedindu-se nu numai ticăloşi politici, dar şi cei mai veroşi rechini financiari şi economici care vor sugruma a doua oară un popor inconştient şi blestemat.

În februarie 1943, după o discuţie ce a durat două minute, în care mareşalul Ion Antonescu, deşi îmi repeta că „pot muri şi pe pământ românesc” se lăsă înduplecat de patetismul implorărilor mele şi, „nevoind să înăbuşe elanul şi entuziasmul unui tânăr exaltat”, aprobă detaşarea mea temporară la Divizia I Vânători de Munte.

În cele două zile de permisie, schimb cizmele de lac cu pinteni de argint pe o pereche de bocanci de vânători de munte, pantalonii café au lait şi vestonul kaki fonce pe haine militare de front, epoleţii cu fireturile batalionului de gardă pe un epolet de soldat pe care de-abia se zărea tresa subţirică de sublocotenent, sabia specială de şef de promoţie pe un pistol Mauser. În sfârşit, locul celor două geamantane de piele îl ia o ladă de campanie de lemn, de mărimea unui sicriu, pe care îmi scrisesem singur numele şi adresa. În ea am înghesuit cizme, o uniformă de oraş, trench coat-ul meu, pulovere, ciorapi de lână, rufe, câteva fotografii şi multe, enorm de multe amintiri.

După o zi de îmbrăţişări, efectiv îmi divinizam părinţii şi îmi adoram fraţii, de plânsete şi râsete nervoase, îmi târam singur „sicriul” la gară, de unde plecam la Bucureşti şi de-acolo Dumnezeu ştia încotro şi pentru cât timp. Un fluierat prelung, cum sună şi claxoanele automobilelor la orice înmormântare, un scrâşnet surd şi un tren ce pleca în sfârşit cu un tânăr, care în afară de părinţi şi trei fraţi, dintre care doi erau pe front, unul scăpat de la Cotul Donului, celălalt aviator, nu lăsa în urma lui nici cele mai vagi speranţe. Undeva, pe peron, sprijinită de doi bărbaţi, fraţii ei, acea elevă plăpândă, a cărei sensibilitate şi sinceritate stârnise în mine cea mai înflăcărată dragoste, specifică vârstei, îşi ţipa cu disperare durerea despărţirii, când primii fiori ai dragostei ei nevinovate erau striviţi de roţile unui tren, care-i purta speranţele spre necunoscut. Trebuie să mărturisesc că această despărţire m-a urmărit permanent în viaţă, influenţându-mi deciziile capitale. A rămas singura realitate care m-a trezit de multe ori la viaţă, singura speranţă care nu m-a dezamăgit niciodată.

Trebuia să mă reculeg repede, plecam doar la război şi încă la unul ce era să rămână cel mai îngrozitor dintre toate războaiele, aşa că mi-am lăsat gândurile să zboare la eventualele fapte de arme pe măsura renumelui ce mi-l impusese, fără să bănuiesc că, din toate, nu voi rămâne decât cu gustul amar al celor două decenii de prăbuşiri şi umilinţe, singura victorie pe care o repurtasem rămânând înfrângerea mea. Excludeam posibilitatea reîntoarcerii cândva a unui infirm ce urma să schilodească şi viaţa şi dragostea; preferam un anunţ laconic cazon: „căzut pe câmpul de bătaie, undeva în străfundurile Rusiei, îndeplinindu-şi cu onoare datoria faţă de ţară”. În acest timp, între 14 şi 24 ianuarie 1943, Churchill şi Roosevelt stabiliseră la Casablanca măsurile militare pentru anul 1943 şi luau cea mai bizară hotărâre care fixa definitiv desfăşurarea evenimente următoare. Terminarea războiului pentru toate statele inamice era stabilită numai prin capitulare necondiţionată în faţa celor trei mari puteri: SUA, Anglia şi URSS, nu în faţa unei singure ţări. Aceasta a exclus intenţiile opoziţiei germane sau române de a întreprinde orice acţiune pentru scoaterea ţărilor din război, mai ales că, răspunzători în faţa propriilor popoare şi a istoriei, aceştia excludeau dintre posibilităţi capitularea în faţa ruşilor. Câţi ani de distrugeri, câte milioane de oameni au costat aceste hotărâri, deşi au existat încercări, refuzate de forţele subterane, care aveau alte scopuri? Goebbels proclamase „războiul total”. După Stalingrad, ruşii eliberau oraşele Kursk, Krasnodar, Rostov pe Don, bazinul Doneţului, ceea ce îi obligă pe germani să se retragă din Caucaz, menţinând doar capul de pod Kuban. Aviaţia aliată bombarda oraşele germane, iar Afrika-Korps era în preajma capitulării. Am scris despre încercările unor oameni politici români de a scoate România din război, dar Roosevelt ne trimitea la ruşi, devenind astfel „făuritorul” imperialismului Uniunii Sovietice, al hegemonismului şi al expansionismului slav. Anglia „târguia” cu ruşii graniţele Europei de Est, o ruşine care va păta multă vreme istoria omenirii. Toate aceste mârşăvii politice istorice, necunoscute sau ignorate, nu-i împiedicau pe guvernanţi să trimită alţi soldaţi pe front, iar eu eram robul unor idealuri sfinte, săpate adânc în conştiinţa mea. Eram străin de calcule.

Un tren militar şuiera prelung în Gara de Nord, anunţând smulgerea de cei dragi a mii şi mii de suflete, copleşite doar de despărţire şi speranţe. Pe mine nu mă conducea nimeni, era ultima dorinţă a unui condamnat la moarte, căci cine pleacă la război cu gândul de a-şi face datoria, crede doar în izbăvitoarea moarte. Singura regulă în încleştarea unde participi conştient la o crimă colectivă de proporţii, căreia i se atribuie justificări de înaltă 74 moralitate în numele onoarei de soldat, este aceea de a te apăra, de a trage, de a secera rânduri de semeni de-ai tăi, absolvindu-te de răspunderea crimei directe. Conştiinţa caută refugii, încearcă să se elibereze, sperând că glonţul altuia a comis crima sau că cel căzut este doar rănit sau pironit la pământ. Acestea erau gândurile mele care mă ţineau departe de tumultul din vagon. Mă jenam să spun că eu sunt „voluntar”, când auzeam frânturi din flecăreli: „n-au mai ţinut pilele”, „de-abia aştept să scap; glonţul de aur din fesă e salvarea”, „fiecare are steaua lui”. Nu se bănuia că mai există unii care aleargă singuri după acea stea blestemată ca să-şi satisfacă pornirile entuziaste. Fiecare avea gândurile lui, întrerupte din când în când de sticla de coniac pe care ţi-o împingea cineva în mână pentru a-ţi ridica moralul. Fără să închidem ochii, ne trezim la staţia terminus Chişinău, la primul comandament român, care ne grupa pe direcţii şi ne expedia cu trenuri locale sau camioane la unităţile noastre, după ce primisem raţia germană de hrană pentru trei zile. Nimeresc într-un autobuz rusesc de captură, care trebuia să ne ducă la Simferopol, în centrul Crimeii, unde era şi comandamentul Diviziei I Vânători de Munte.

Trecem de Tiraspol, prima haltă de alimentare cu combustibil, unde am întâlnit primii soldaţi români, trupe de ocupaţie din Transnistria. La o haltă tehnică pe Bug, suntem asaltaţi de ţiganii deportaţi de Antonescu, semn clar că nu era prevăzută anexarea acestui teritoriu, deoarece nu i-ar fi trimis acolo altfel decât pentru că vroia să ne scape de ei. Toţi cerşeau sau ghiceau pe mâncare, previziunile fiind aceleaşi „o să capeţi decoraţii”, singurul lucru la care nu mă gândisem, şi refrenul permanent „o să te întorci curând acasă”. Ne continuam drumul, străbătând sate distruse, întâlnind bătrâni, femei şi copii, care nu ştiu dacă ne priveau cu ură, dar cu milă, cu compătimire, ne priveau în mod evident. Eram doar nişte tineri, iar ei trăiseră ororile războiului. Trecem prin Nikolaev şi prin Hersov, dimineaţă străbatem istmul Perikop, iar către prânz ajungem în Simferopol, unde nu arăta deloc a război. Pe străzi, lume pestriţă, soldaţi români şi germani, chiar şi câteva magazine. La ora 18 străzile se goleau şi-şi făceau apariţia patrulele. Dimineaţă, bărbierit proaspăt, mă prezint la divizie.

Primul care mă ia în primire este un distins ofiţer de stat major, colonel Evolceanu, care mă prezintă generalului Gh. Marinescu, prieten cu colonelul Victor Popescu, comandantul Batalionului de Gardă. Mă primeşte cu multă simpatie şi, fiind repartizat la divizie, mă conduce la comandantul Diviziei I Vânători de Munte, general de divizie Vasiliu Răşcanu, zis Ţiganul. După ce mă prezint, mă întreabă arogant: „Ce-ţi face mareşalul?” Pentru a-şi disimula adevăratele gânduri, îmi vrăjeşte cât de mândru este să aibă în divizie un şef de promoţie. Îl cheamă apoi pe colonelul Evolceanu, căruia îi spune că, deşi vreau în linia întâi, fiind bine pregătit şi ştiind limba germană, e mai bine să înfiinţez un centru de instrucţie, deoarece se primiseră în dotare aparate de radio de campanie H.

Mi se repartizează o aripă într-un spital, unde organizez un dormitor de douăzeci de paturi, o sală de cursuri, o magazie, o sală de mese şi camera mea. Aici urma să instruiesc două serii de câte cincisprezece transmisionişti de la cele şase batalioane ale diviziei. Aveam în subordine un ofiţer şi şase soldaţi care asigurau serviciul de gardă. Masa o luam la popota diviziei, aproape ca la Bucureşti, singura diferenţă constând în vinul de Massandra, ce nu lipsea de la nicio masă. În acest timp, am cunoscut „cursanţii” care veneau din linia întâi, adică de pe litoralul Mării Negre, între Feodosia şi Sevastopol, sovieticii fiind în Caucaz. Generalul Marinescu, după terminarea cursurilor, m-a luat într-o inspecţie în chip de adjutant, străbătând într-un automobil Horsch tot litoralul Mării Negre.

Schimbările zilnice de peisaj, care mai de care mai frumos şi interesant, cunoaşterea a zeci şi zeci de ofiţeri, mesele cu care se terminau zilele de inspecţie, au impus insistenţele mele de a pleca la unul dintre batalioane. La întoarcere, mai fac un curs de data aceasta cu Faustpatronuri şi Ofenrohr-uri, arme noi antitanc pe bază de rachetă cu combustibil solid. Un tub cu o „măciulie” în cap şi un trăgaci ce declanşa jetul, care ieşea în spate şi expedia proiectilul ce se lipea de tanc şi exploda, pătrunzând blindaje de până la 35 mm. Eu îi învăţam ochirea, momentul declanşării şi, mai ales, atenţia deosebită ca tubul să nu aibă în spate niciun obstacol. Mai târziu, aveam să aflu şi despre Nebelwerfer – o baterie avea şase tunuri, fiecare cu şase ţevi – , şi despre Stukas zu Fuss – proiectile de calibru mare introduse în nişte stelaje metalice, deci numărul putea varia până la o sută –, ambele pe bază de rachetă cu combustibil solid. Generalul Vasiliu Răşcanu, plictisit de insistenţele mele, voind poate să şi scape de mine, aprobă, în cele din urmă, plecarea mea la Batalionul 4 Vânători de Munte.

O primire mai mult decât amicală, iar colonelul Popa îşi exprima sincer bucuria, deoarece voi comanda un pluton de asalt, o creaţie impusă de noile metode de luptă ale războiului. Ca efectiv, avea aproximativ o sută de oameni, iar ca armament, două mitraliere, patru puşti mitralieră, patru branduri de 60 mm, două aruncătoare de flăcări Pignone şi o grupă de vânători de care blindate. În afară de patru lunetişti, restul eram dotaţi cu pistoale mitralieră. Aveam patru subofiţeri (şase sergenţi), toţi veniţi voluntari în acest pluton fantomă. Acum mi-am explicat şi aprobarea pripită de a pleca la acest batalion. După două săptămâni, Divizia I Vânători de Munte pleca la capul de pod Kuban. În timpul deplasării, oamenii mei s-au comportat excepţional, eu pendulând între pluton şi trenul de luptă – o bucătărie şi trei căruţe, pe iapa mea capturată la Sevastopol, botezată Jolta. Singurul incident a fost în gara Alexandrovka, unde noaptea aviaţia sovietică ne-a bombardat în două valuri, fiind informată de deplasarea trupelor române. Noi poposiserăm într-o pădure, departe de calea ferată, aşa învăţasem, pe care însă ruşii au bombardat-o în primul val, după care, în următorul val, a fost incendiată gara. Mi-era teamă nu de infernul exploziilor, ci de ghinionul pe care aş fi putut să-l am, să fiu rănit sau omorât înainte de a ajunge pe frontul adevărat. Am avut un singur rănit uşor, lovit de un bolovan de pământ, aşa că ne-am continuat marşul cu efectivul întreg. Trecem în siguranţă cu bacurile de Kerci la Taman, păzite straşnic de apărarea antiaeriană germană şi, după câteva zile, ajungem la câţeva zeci de kilometri de Novorosisk, pe o şosea ce ducea la Krasvodar. Imediat am fost trimişi în linia întâi pentru a înlocui o unitate germană decimată.

Aşa începea războiul adevărat pentru mine. Călare pe şosea, pe un bot de deal, pe care mai era o pădure total schilodită şi incendiată, cu ruşii undeva în vale, la vreo două sute de metri. Armele de bază în acest sector erau pistoalele mitralieră şi grenadele, având însă, în stânga şi dreapta şoselei, patru tunuri antiaeriene de 88 mm, cu misiune antitanc, comandate de un Oberleutnant Blätter. Era o poziţie unde fusese decimată unitatea germană timp de o lună, deşi aveau tranşee destul de adânci, în labă de gâscă, şi buncăre bine consolidate, cu plafoane din bârne şi pământ, inclusiv un WC de campanie. Buncărul meu avea chiar şi o saltea improvizată din frunze uscate şi o lampă cu petrol, restul având feştile de ceară. Eram complet în serviciul de subzistenţă german, raţiile primindu-le la fiecare trei zile. Acestea erau destul de consistente, de cinci mii de calorii zilnic, care constau în conserve de carne de porc şi peşte, şuncă, ciocolată, inclusiv ţigări şi rom sau coniac. Toate acestea nu umpleau însă burta românului, care mai primea de la români, zilnic, o gamelă de ciorbă şi un pachet de tutun, iar noi, ofiţerii, un pachet de ţigări Mareşal Antonescu. Mâncarea era adusă seara de plutonierul meu şi de Galea, o rusoaică, fostă învăţătoare, care se aciuase pe lângă noi din Crimeea şi nu mai voia să ne părăsească. Ea a fost de fapt adusă de sergentul Tudor, eroul de la Sevastopol, care venise voluntar în plutonul meu şi pe care, personal, îl admiram enorm. La un atac la Sevastopol, fiind trăgător la puşca mitralieră, a fost rănit la un picior în faţa reţelelor ruseşti. A rămas ascuns într-o groapă, care era un post avansat rusesc, până noaptea. Când a venit rusul care era în schimbul de noapte, Tudor l-a lăsat să se apropie până la doi metri, când l-a luat prizonier şi l-a dezarmat. În acea noapte, rusul, cu pistolul la cap, l-a cărat pe Tudor până-n liniile românilor. Pentru această faptă de arme fusese avansat sergent şi decorat cu Virtutea Militară. Acest butnar de prin munţii Buzăului ţinea enorm la mine, fapt pentru care i-am îngăduit s-o ia pe Galea cu el. De fapt, el o scosese dintr-un lagăr german, de unde luam şi noi femei în timpul zilei la spălătorie. Tudor a făcut-o într-o zi fugită şi a oprit-o la companie.

Revenind la poziţia noastră de apărare pot spune că eram aproape ca o cetate. Şanţurile erau pline cu muniţie, grenade şi Faustpatronuri. Ziua rămâneam pe poziţie doi-trei de grupă, restul, care puteau, dormeau în buncăre. Eu mai moţăiam din când în când, mai jucam cărţi cu ei, mai scriam scrisori, iar toată noaptea patrulam de la o grupă la alta. Războiul ne făcuse mai buni, eram ca o familie. Noaptea mă mai şi distram, stând la pândă şi împuşcând câte un şobolan, deoarece de dormit era aproape imposibil din cauza păduchilor pe care îi moştenisem odată cu buncărele. Ziua schimbam câte două cămăşi pe care mi le aducea Galea, protecţie de scurtă durată, până ce ajungeau din nou pe piele. Ziua, când observaţia era bună, se trăgea mai puţin. Noaptea, în schimb, când era luminată din când în când de rachete, se trăgea vârtos de ambele părţi. La reţelele de sârmă aveam clopoţei, cutii de conservă cu tuburi de cartuşe goale, care sunau la cea mai mică atingere a sârmei ghimpate. Se întâmplă să avem şi primul soldat mort. Am crezut c-a murit de frică. De fapt, glonţul îi intrase în gură când vorbea ceva, oprindu-se undeva în creier. Gloanţe rătăcite, care nu-şi alegeau victima! Noaptea l-am evacuat pentru a fi înmormântat creştineşte într-un cimitir impozant al românilor, pe a cărui poartă scria; „Ajuns în ţară nu uita: fă-mi cel din urmă bine, pământul ţării să-l săruţi şi pentru mine!”. Crucile, aliniate cu căştile deasupra, curăţenia şi liniştea mau impresionat profund, încât, de fiecare dată, se strecura câte o lacrimă pe obrazul meu. Comuniştii ruşi le-au arat, ştergând orice urmă.

Noaptea ruşii mai trăgeau cu brandurile, cu tunurile antitanc şi antiaeriene, iar lumina rachetelor era brăzdată de proiectilele trasoare care se încrucişau din ambele părţi. Deşi raportul zilnic era „nimic deosebit în sectorul meu”, într-o noapte au mai murit trei camarazi, doi într-o groapă pe care tocmai o părăsisem, al treilea în groapa din care plecasem să-i înlocuiesc pe cei morţi. Trei oameni ucişi fără luptă – un semn pentru mine că steaua mea norocoasă nu m-a părăsit. S-a răspuns cu o tragere de pe toată linia, onorul pe care-l dădeam morţilor, un semn de sfidare a necunoscutei care te pândeşte permanent în război – moartea. Am trimis şi câteva „arme noi”, cauciucuri de camioane abandonate pe care le umpleam cu trotil, le montam un detonator şi le rostogoleam la vale, unde, desigur, nu ajungeau, dar, când explodau, făceau un zgomot infernal. Ziua mai luam cu mine un brand mic rusesc şi câteva proiectile şi mă duceam în vizită la cpt. Bărbulescu. Înainte de a intra în buncărul lui, trăgeam cele cinci-şase proiectile şi fugeam în buncăr. Motiv pentru care ruşii să răspundă cu zeci de proiectile, iar pentru cpt. Bărbulescu să se înfurie că m-au văzut ruşii. Ne împăcam repede la un pahar de coniac. Mai rar, în zilele de acalmie, îl vizitam şi pe comandantul meu, colonelul Popa, unde rămâneam până seara, punând ţara la cale. Spre deosebire de mine, el era mult mai realist, câteodată dezarmant de pesimist. Îmi spunea „piciule” sau „Auraş”. Cu el am comentat mai târziu arestarea lui Mussolini şi capitularea Italiei, formarea noului guvern al mareşalului Badoglio, fără să bănuim că, pe 12 septembrie, detaşamentul de paraşutişti german, condus de către Skorzeny avea să-l elibereze din captivitate, spre stupoarea tuturor, creând în nord Republica Socială Italiană. Cu el am discutat şi despre conferinţa anglo-americană de la Quebec, prin care s-a adoptat planul Overlord, de debarcare în Europa – aşa-zisa debarcare în România fiind doar o diversiune a serviciilor secrete. Am discutat şi despre conferinţa miniştrilor de externe Molotov, Eden, Hull, de la Moscova, prin care se puneau bazele ONU şi se cădea de acord asupra responsabilităţii criminalilor de război, ca şi cum, într-un fel, nu eram cu toţii criminali. Tot cu el discutasem o noapte Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, dintre Churchill, Roosevelt şi Stalin, unde consilierii lui Roosevelt – Harry Hopkins, Samuel Rosenman, Henry Morgenthau, Bernard Baruch şi Felix Frankfurter –, erau interesaţi de distrugerea Germaniei şi nu-i preocupau planurile comuniştilor de modificare a hărţii Europei, ale viitoarelor zone de influenţă. Dacă în 1933 România admitea ca uzinele Ford să construiască la Constanţa cea mai mare uzină de automobile, care trebuia să asigure întreg exportul în Europa, Asia şi Africa (urmând să treacă după 25 de ani în proprietate românească), şi care ar fi dus la asfaltarea tuturor şoselelor şi la motorizarea întregii armate etc., altele ar fi fost, poate, interesele SUA în Balcani. Am refuzat, la ameninţările Angliei şi ale Franţei că nu ne mai garantează frontierele, o aberaţie istorică, ale cărei consecinţe le cunoaştem. În peroraţiile lui, îmi vorbea chiar de posibilitatea captivităţii, având în vedere maşinaţiile la cel mai înalt nivel, faptul că, într-un război modern cu încercuiri de zeci de divizii, individul nu mai are nicio importanţă şi că personalitatea lui este subordonată total unor decizii superioare. Eram definitiv sacrificaţi, azvârliţi în braţele comunismului slav. De la el am aflat, pentru prima dată, că, pe teritoriul Uniunii Sovietice, se formase divizia poloneză Kosciusko, că la Krasnogorsk prizonieri germani formaseră „Comitetul Germaniei Libere”, că, în noiembrie 1943, dintre prizonierii români, ruşii formaseră Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, condusă de colonelul Cambra. Problema captivităţii ieşea total din calculele mele, astfel că discuţiile erau pur ipotetice, pentru trecerea timpului, a consumării unor zile şi nopţi groaznice.

Ce era mai grav şi real era degringolada armatei germane, care nu mai putea fi oprită. Această maşinărie complexă, dar perfectă, odată cu defectarea unei piese de bază, îşi pierdea tot angrenajul. Ultima lor ofensivă cu 38 de divizii, dintre care 17 blindate de la Kursk-Orel-Belgorod a fost oprită, iar contraofensiva sovietică victorioasă determină o nouă cotitură a războiului după dezastrul de la Stalingrad. Armatele sovietice (repet, cu un imens sprijin material american), eliberează oraşele Orel, Belgorod, Harkov, Taganrog, Stalino, Briansk, Poltava, Surdensk şi forţează Niprul, eliberând Zaporoje, Melitopol, Dniepropetrovsk, Kiev, Jitomir, Kovno, Luţk, închizând Crimeea, unde armatele germane şi române apărau cu străşnicie Perikopol, strâmtoarea prin care se intra în Crimeea. Între timp, aliaţii bombardau masiv Dortmund, Hamburg, Berlin, Leipzig şi, la 1 august, chiar Ploieştiul. Montgomery cu Patton debarcaseră în Sicilia, apoi la Salerno, iar MacArthur recucerea teritoriile ocupate de japonezi. Acest colonel român, omul informat, căuta să mă trezească din visuri, să mă readucă la realitate, indiferent cât de cruntă era pentru noi. Germania pierduse războiul, iar noi ne aflam în Caucaz, la capul de pod Kuban. Reuşise să-mi zdruncine moralul meu doar parţial, crezând total în salvarea noastră onorabilă, fără a face nici cel mai mic rabat la demnitatea de ofiţer. Noi ne continuam războiul nostru, devenit tot mai crâncen, roşi de mizeria tranşeii, de praf, noroi, păduchi şi duhoarea morţilor, cu nervii tot mai tociţi de încleştările tot mai frecvente, când moartea alegea zilnic câţiva dintre cei buni.

Noi, cruciaţii, parcă schimbaserăm armele cu alcoolul, drogându-ne zilnic cu rom şi fum de ţigară, pentru a suporta jocul cu moartea. Ne mai vin şi întăriri: câţiva ofiţeri, un medic şi un preot. Eu, „ţâncul”, le-am devenit confidentul cel mai de nădejde, cel mai bun prieten, căci stimam pe toţi chiar cu unele păcate omeneşti, care, pe front, puteau fi chiar virtuţi. Caporalul meu, Ursu, hoţ de meserie, îmi mai făcea nişte probleme, dar, în război, nu mai pui la inimă lucrurile mărunte. Deoarece mi se stricase ceasul meu Doxa, Ursu s-a oferit să-mi procure unul, contra 2 litri de coniac. Noroc că nu-l pusesem încă la mână când un soldat neamţ mi s-a plâns că un român i-a furat ceasul. Mi-a explicat şi cum. Se spăla în tranşee, scoţându-şi în prealabil ceasul de la mână. Ursu al meu s-a oferit să-i toarne el apă din bidon şi, când neamţul şi-a dat cu săpun pe faţă, Ursu i-a luat ceasul şi a plecat. I-am promis că, dacă-i unul din compania mea, va primi ceasul înapoi, ceea ce s-a întâmplat în următoarea oră. Primisem de la Ursu o sticlă de coniac, pe care s-o ofer neamţului, cu scuzele de rigoare, rămânând prieteni.

De Sf. Ilie aveam să trăiesc cel mai aprig potop de artilerie şi aviaţie, totul pe câteva sute de metri, în jurul şoselei. Pământul fierbea răscolit de mii de obuze, iar ultimii copaci din pădure se prăvăleau arzând. Mi-era frică de căldura de iulie pentru că putea întinde focul, arzându-ne ca pe şobolani. Plutonierul meu, T.B. Teleanu, râdea de mine, spunându-mi că se răzbună şobolanii pe care i-am împuşcat în buncăr. Acesta era sistemul. Toţi stăteam în buncăr şi, la încetarea sau deplasarea barajului, ţâşneam în tranşee. Barajul de artilerie se deplasa undeva în spate, iar în faţa noastră huruitul tancurilor ne asurzea. Zeci de tancuri încercau să ne strivească, să treacă pe şosea. Semnalul meu şi exemplul meu i-a scos pe toţi din buncăr, iar puhoiul de infanterie care urma tancurile a fost împrăştiat şi, până la urmă, respins, retrăgându-se în debandadă. Câteva tancuri au fost distruse de tunurile de 88 mm, câteva de aruncătoarele mele de flăcări şi de Faustpatronurile care-şi dovedeau eficienţa. Era prima dată când luam câţiva prizonieri, de la care am aflat că declanşaseră ofensiva pentru cucerirea capului de pod. Primii mei prizonieri, cărora nu le vedeam nici cel puţin faţa, au fost ridicaţi de nemţi, iar noi ne pregăteam pentru marea bătălie. Soldaţii căpătaseră încredere în mine, chiar dacă nu mă vedeau, poate, ca pe un erou înnăscut. Constataseră că am ştiut să-mi înving orice teamă, că vreau cu orice preţ să-mi respect demnitatea de ofiţer. Devenisem un colectiv bine sudat sufleteşte, bazat pe încredere reciprocă. Prizonierii ruşi spuseseră însă adevărul. În noaptea de 1 august, rachetele de ambele părţi aveau să lumineze teatrul celei mai crâncene bătălii pe care mi-o imaginasem. A fost un baraj de artilerie magnific, timp de ore, pe care l-am suportat cu calmul învăţat în buncăr. După acest baraj, câteva batalioane de ruşi, exaltaţi probabil de prea multă votcă sub protecţia unui baraj masiv de branduri, asaltau botul nostru de deal. Focul nostru nemilos, mai ales cel al pistoalelor mitralieră, îi secera rupându-le rândurile. Alte batalioane debarcate din camioane le luau locul, aruncându-se inconştiente în braţele morţii. Ţevile pistoalelor mitralieră se înroşiseră; a fost noaptea celor o mie de grenade, încât ne dureau încheieturile de la mâini. Câţiva ruşi, ajunşi în şanţurile companiei de alături, au cunoscut pârjolul aruncătorului de flăcări al lui Ursu. Când s-a crăpat de ziuă, cele două linii se scufundaseră în linişte, iar între cele două linii sute de cadavre şi trupuri încă zbătându-se acopereau pământul pârjolit al pădurii în agonie. Se mai auzeau chiar gemetele surde ale acelora care-şi aşteptau moartea cea izbăvitoare de chinuri, deoarece nu-i mai putea ajuta nimeni, nici chiar bunul Dumnezeu.

Conştiincios, înainte de a părăsi şanţurile, fac bilanţul pentru a pregăti o nouă apărare: două mitraliere distruse, opt soldaţi morţi, cinci răniţi. Era bilanţul primei bătălii între nişte oameni care nu se cunoşteau, dar care aveau aceleaşi gânduri, nutreau aceleaşi speranţe, care se omorau între ei pentru ţara lor, pentru pacea ce urma să se instaureze pentru alţii. Câte crime se comit în numele acestei noţiuni abstracte „pace”, cât de greu se cucereşte şi, mai ales, cât de greu se păstrează! Evacuez morţii şi răniţii, unii înfrăţiţi cu pământul rusesc, alţii sperând că şi-i vor îmbrăţişa pe cei dragi. Răcoarea nopţii mă prinsese cu o canadiană făcută din foaie de cort de câtre un croitor din plutonul meu, care-mi spusese că trebuie să fii elegant când te îmbrăţişează moartea, că doar este şi ea tot femeie. Ursu mă aştepta în buncăr cu o cafea fierbinte, înconjurat de câţiva soldaţi, care făceau ca toate fiarele sau săreau de bucurie că s-a făcut pace. Era un tablou de groază, care m-a zguduit profund şi m-a trezit la realitate. Liniile telefonice fiind distruse, trimit colonelului Popa un raport succint: atacul a fost respins cu pierderi mari pentru inamic, menţionez pierderile mele şi rugămintea de a-mi completa armamentul distrus şi muniţia consumată. Repet, forţa unităţilor nu se mai măsura în oameni, ci în puterea de foc, în armament. De abia când mi-am reaşezat canadiana am realizat că, din mâna dreaptă, mi se prelungea puţin sânge. Mi-am amintit că, la un moment dat, mi-am înfipt casca în pământ şi m-am apărat cu mâna dreaptă. Atunci e probabil că m-atinseseră şi pe mine câteva ace dintr-o grenadă ofensivă. Ele înfierbântate, eu înfierbântat, nu le-am dat nicio atenţie. După ce m-a pansat medicul după-amiază, la refuzul meu de a fi evacuat pentru un fleac, mi-a făcut o injecţie antitetanos şi, ca un frate adevărat, ferindu-se să mă jignească, îmi pomeneşte din nou de „schija de aur”. Colonelul Popa, cu realismul lui, cu cinismul lui nedisimulat, îmi spune că e propus pentru decorarea cu Coroana României clasa a V-a, cu panglică de virtute militară – un cretin care crede că se prăbuşeşte frontul fără el, care vrea probabil să ne contamineze şi pe noi cu moralul eroismului inconştient.

Ca să dreagă busuiocul, îmi spune că are material suficient pentru a fi propus la Mihai Viteazul, dar astfel de decoraţii se dau în ofensivă, când se cuceresc teritorii, nu în apărare sau retragere, când se fac adevărate fapte de arme. Realitatea este că nu voiam să-mi dezamăgesc camarazii de arme, nu voiam ca micul lor erou să devină un laş mare, care, sub acoperământul unui pansament enorm, ascunde nişte zgârieturi minore şi multă laşitate. Peste puţin timp, sunt vizitat de un colonel german şi de prietenul meu, Blatter, care, după felicitările de rigoare, îmi ia datele pentru a mă propune la Crucea de Fier. Nu-i costa nimic o distincţie, care echivala cu numărul morţilor şi al răniţilor noştri. Mârşav târg! Noaptea următoare, Ursu cu Keres s-au dus şi au ridicat de la cei morţi ceva armament, dar au venit efectiv ameţiţi de duhoarea cadavrelor. Nemţii ne-au trimis var şi clor, însă nu ne-au scutit de mirosul îngrozitor. În următoarea zi, ruşii ne-au rugat la megafoane să le dăm voie să-şi ridice morţii, probabil tot din cauza mirosului. Deşi nu aveam voie să încheiem astfel de „pacte” fără acordul diviziunii şi cunoşteam şi astfel de „trucuri”, am acceptat ca noaptea, de la ora 24 la 1, să nu tragem niciun foc, dar le-am transmis că vom supraveghea operaţia la lumina rachetelor cu paraşută. Aceştia au acceptat, iar noi am intrat în alertă maximă începând cu ora 24.

La ora 24 am tras trei rachete cu paraşută, am încetat orice foc, semnal că-şi pot desfăşura operaţiunea. Foarte multe rusoaice în uniformă, dar cu banderolă de crucea roşie, s-au apropiat până foarte aproape de reţelele noastre şi au început să evacueze cadavrele. Atunci am mai învăţat un cuvânt rusesc „jivoi”, adică „viu” încă. Alte trei rachete au însemnat terminarea operaţiunii, după care am tras simbolic câteva cartuşe trasoare. Au ridicat numai morţii din faţa tranşeelor noastre, restul îi ridicaseră probabil noaptea precedentă. S-au mai întâmplat şi astfel de lucruri ciudate pentru că, înainte de a fi inamici, eram oameni.

A urmat faimoasa zi de 15 august, de Sf. Maria, când totul a depăşit înzecit în cruzime măcelul anterior. O pregătire de artilerii şi aviaţie nimicitoare, când nu mai trebuia să rămână nimic viu. Rezistam în buncăre, dacă problema se punea de a scăpa teferi la minte, nu la corp, deoarece nu ne puteau ataca sub propriul lor baraj. Părea că totul depăşea limitele rezistenţei noastre psihice. Doream să se termine calvarul şi, cu luciditate, acceptam ca următoarea bombă să ne distrugă buncărul şi să ne îngroape de vii. Sfidam moartea pentru a trece din buncăr în buncăr ca să constat capacitatea lor de luptă. Mulţi erau ameţiţi de băutură şi, în inconştienţa lor, îl ameninţau pe Dumnezeu. Infernul s-a terminat „fericit”. Doar doisprezece morţi şi un buncăr prăbuşit. Dar a început şi marele măcel colectiv. De ce mi-era teamă n-am scăpat. Zeci de tancuri zdrobeau totul în calea lor pe direcţia şoselei. Valuri de avioane de asalt aruncau bombe mici şi mitraliau totul în faţa tancurilor, iar din spate o masă de oameni alergau să ocupe un teren fără viaţă omenească. Nici cel mai iscusit regizor cred că nu-şi poate imagina un spectacol mai macabru. Ce soldaţi formidabili am avut! Câteva tancuri ardeau în faţa poziţiei noastre, iar ruşii fuseseră opriţi. Dar câte tancuri ar fi trecut peste noi! Era ultima înfruntare între moarte şi speranţa unei supravieţuiri miraculoase. Dezumanizaţi şi brutalizaţi total, uitaserăm de tot ce mai era omenesc în noi, uitaserăm de jurăminte şi de demnitate. Îngroziţi şi disperaţi împroşcam cu foc gloatele de oameni ce se prăvăleau peste noi. Trăgeam împrăştiind moartea cu un nesaţ furibund, nebunesc. Prin cap îmi vâjâia doar refrenul cu „moartea pe moarte călcând” când sunt trezit de plutonierul meu TR, care-mi jură că moare cu mine, dar că nu vrea să fie luat prizonier. Atunci aflu că germanii de la tunurile de 88 au fost pulverizaţi, iar compania din stânga noastră a fost decimată complet. Mai aflu că acei puţini scăpaţi s-au retras şi că de restul batalionului nu se ştie nimic. În jurul meu mai descopăr câţiva care, la adăpostul unor cadavre, protejaţi de hoiturile fraţilor lor, aruncau grenade care încotro. Tudor al meu trăgea undeva în spatele nostru. Credeam că a înnebunit, dar, zâmbind, îmi urlă că trage şi el unde vede ruşi. Celor sănătoşi le spun să mă urmeze, să tragem permanent, să încercăm să trecem printre ei. Pentru a nu mă rătăci, voiam să merg de-a lungul şoselei. Spectacolul era terifiant.

Tunurile de 88 erau ca nişte jucării stricate, iar Blatter, cu oamenii lui, erau striviţi, tocaţi de tancuri. Ne-am îndreptat către comandamentul batalionului, unde trebuia să fie compania de rezervă. Nici urmă. În drumul nostru, victorioşi, ne-am strecurat printre două tancuri, iar la întâlnirea cu o grupă de ruşi, surprinşi şi speriaţi, am aruncat din mână grenadele pregătite. Spre stupoarea noastră şi ei, mai speriaţi decât noi şi bucuroşi că scăpaseră cu viaţă, au luat-o la fugă. În retragerea noastră, după vreo oră, timp în care n-am întâlnit niciun neamţ sau român, constatam că nu făcusem decât câteva sute de metri. Ne-am oprit, iar Tudor s-a întors după o cercetare, spunându-ne că nemţii şi românii au format o nouă linie de apărare în faţa unei baterii de artilerie. Ne-am încadrat în dispozitiv până noaptea, când ne-am deplasat către trenul de luptă, unde se regrupase resturile dintr-un batalion decimat. Generalul Răşeanu nu ne-a reproşat absolut nimic. Dimpotrivă, a lăudat sacrificiul nostru, aprobându-ne să ne reorganizăm în două companii, deoarece în ziua următoare urma să fim puşi sub comanda directă a germanilor. Fiind numit comandant de companie, în afară de vreo treizeci dintre oamenii mei, au mai venit plutonul de mitraliere al lui Gogu Stavarache şi încă două plutoane de puşcaşi. Sergentul Tudor comanda resturile din plutonul meu de asalt. În zori, ne-am prezentat la un colonel german, care ne-a spus că, deocamdată, vom fi în rezervă, pentru că două batalioane germane, susţinute de „tigri” (cele mai noi şi performante tancuri germane), urmau să recucerească o poziţie intermediară, pe care vom fi instalaţi noi. Ocupam o linie de aproximativ un kilometru în formă de Z sau o jumătate de zvastică. Tudor a ocupat baza, plutonul de mitraliere, linia de sus, iar eu cu restul linia lungă. De fapt, urmam liziera unei păduri, ruşii fiind pe un bot de deal în faţa noastră. Ruşii au declanşat un atac masiv, pe acelaşi calapod, de suferit având plutonul lui Tudor şi Stavarache, linia mea fiind paralelă cu direcţia lor de atac. Atacul ruşilor a fost sinucigaş, noi trăgând în flancul lor ca la vânătoare. Repet, am participat la un spectacol monstruos. Noi, care n-avusesem nicio pierdere, descărcam potopul nostru de foc în nişte oameni fără nicio şansă, sortiţi eşecului total. Ca de obicei, presat de insistenţele de a raporta situaţia şi pierderile suferite, am trimis doi agenţi, pe Ursu la Tudor şi pe sergentul Teodorescu, un pocăit, la Stavarache. Ursu s-a întors repede, raportând că are şase morţi, opt răniţi, dar atacul ruşilor nu a ajuns până la ei. Deoarece sergentul Teodorescu nu s-a întors, am plecat cu Ursu să văd situaţia la faţa locului. Privelişte de coşmar. Cele patru mitraliere erau complet distruse. Iar servanţii morţi. Cu teamă, ne apropiem de buncărul lui Gogu Stavarache, care, crezând că este ocupat de ruşi, a intrat trăgând rafale lungi de pistol mitralieră în plafon. Nu mi-am imaginat o astfel de scenă; toţi au ridicat mâinile în sus, predându-se, crezând că suntem ruşii pe care ei îi aşteptau liniştiţi. Atunci am aflat ce se întâmplase în timpul atacului. Ruşii, cu bateria de tunuri antiaeriene de pe botul de deal, îi vedeau ca în palma şi, bineînţeles, rezultatul a fost cel văzut de mine. Ca să scape, cei vii s-au retras în buncăr, aşteptând „finalul”. Priveliştea din buncăr era macabră, răniţi şi morţi claie peste grămadă. Românii plângeau şi se închinau, nemţii îşi mâncau ultimele alimente înainte de a fi prinşi.

Îi ordon lui Stavarache să se pregătească de plecare, iar eu, cu nemţii, m-am deplasat la campania germană alăturată. Le-am expus situaţia, confirmată de martorii nemţii, spunându-le că eu am retras cei zece soldaţi rămaşi în viaţă, iar ei vor trebui să acopere şi acest sector. După o oră, am plecat cu Stavarache şi cu sergentul Teodorescu, care se temuse şi el să mai părăsească buncărul, împreună cu toţii răniţi către adăpostul meu. Am raportat imediat comandantului german situaţia, probabil raportaseră şi nemţii acelaşi lucru, astfel că noaptea următoare am părăsit poziţia, repliindu-ne pe o poziţie improvizată, adică fără şanţuri, doar cu gropi individuale. De fapt ajunsesem ca o minge de fotbal: ne pasau de la un comandament german la altul, unde se mai putea cârpi câte ceva. Eram profund indignat. Dar colonelul Popa, care şi avea aşa-zisul comandament la trenul de luptă, înjurând de mama focului, îmi spunea că astea sunt dispoziţiile. Pe 3 septembrie am fost chemat la comandamentul german unde era chef mare. Sărbătoreau succesul ce urma să-l repurteze pe 5 septembrie şi şi-au amintit că mai au şi un aliat. Mânuiesc şi eu câteva pahare cu ei (aşa numeam noi ceremonialul ridicării şi închinării paharului), după care ni se explică despre atacul ce urma să-l desfăşurăm, sprijiniţi de tancuri Tiger şi tunuri de asalt Ferdinand. Trebuia să recucerim o poziţie abandonată unde urma să rezistăm apoi definitiv. Două batalioane germane şi compania mea trebuia să străbată, la adăpostul carelor de luptă, vreo 900-1200 de metri până la poziţia ocupată de ruşi. Pe direcţia batalionului german din stânga mea era o pădurice, unde se aflau un fel de avanposturi ruseşti. Vine şi ziua atacului pe care îl bănuiam ca o nouă maşină de tocat soldaţi. Pentru a ne pune capac către dimineaţă, s-a pornit şi o ploaie mocănească care ne-a udat leoarcă. Foşnetul monoton al ploii era fondul muzical adecvat stării sufleteşti, fiecare picătură de ploaie oprindu-se parcă în creier, pentru a înţelege realitatea.

Cu emoţie, urmăream limbile ceasului pe care parcă le zoream pentru a grăbi sosirea cunoscutei ore „H”. Într-adevăr, de undeva din spate se auzea huruitul grav al motoarelor, coloşi de oţel care aveau drum de trecere printre noi. Şenilele late şi puternice aruncau cu noroi în noi. Mai aveam câteva minute şi urma să strig ceva de felul „Înainte!”. Artileria rusă începuse să tragă nemilos în tancuri şi în noi. De data aceasta ploua cu obuze, care păreau că ne îngroapă de vii. Sosise clipa când trebuia să ieşim din gropi. Tancurile germane care doborau totul în calea lor sunt obligate să ocolească pâlcuri de pădure, deplasându-se în dreapta pe direcţia noastră. Soldaţii germani porniseră într-un iureş năprasnic ca să ajungă tancurile. Ofiţerul german însărcinat cu operaţiile se apropie ameninţător de mine strigând cu o voce răguşită „Los, los! Vorwärts!”. Îi răspund calm, dar nepoliticos „Halt die Fresse!”, adică „Ţine-ţi fleanca!”, după care, când am văzut tancurile pe direcţia mea de atac, am urlat cât mă ţineau bojocii „Acum, după mine!”. Au ţâşnit toţi ca împinşi de un resort nervos, avântându-se înainte. Mi-amintesc că toţi alergau ciucure în jurul meu, iar eu le strigam ”Împrăştiaţi-vă!”. Nu mai aveam timp nici să ne culcăm dintr-o euforie specifică asaltului, ci acţionam ca nişte roboţi inconştienţi. Sfidam moartea fără să ne mai gândim că mai pică câte unul de lângă noi. Ocolim păduricea, alergând ca nebunii să ajungem în şanţurile ruşilor, să ne atingem ”obiectivul”. La un moment dat, sergentul Teodorescu, cel cu Maica Domnului, mă trânteşte la pământ, când o grenadă a explodat la câţiva metri în faţa noastră. Când m-am dezmeticit, el luase deja prizoniere două rusoaice, pironite cu mâinile în sus. N-am văzut în viaţa mea fiinţe mai înfricoşate şi descompuse. Feţele le atârnau în jos, ţinute doar de doi ochi care mă aţinteau disperaţi. Un rănit în braţ le-a luat în primire, făcând cu ele cale întoarsă. Tancurile germane dansau deja pe şanţurile germane, de unde nu se mai auzeau focuri de arme. Cu câteva eforturi supraomeneşti ne aruncăm şi noi în şanţurile parţial săpate. Parcă venise mântuirea. Tancurile germane se întorceau agale, sigure de succes, parcă mulţumite că-şi făcuseră datoria. Ca la şcoală, trec la organizarea poziţiei. Subofiţerii Teleanu şi Şerban, pregăteau destoinic mitralierele ruseşti de tragere şi cărau muniţie. Tudor se duce în dreapta, Teodoreanu, în stânga, pentru a stabili legăturile.

Eu cu Ursu organizăm pentru noapte evacuarea răniţilor şi a prizonierilor. Tudor, dezamăgit, îmi spune că în dreapta, undeva mai departe, parcă ar fi cineva, iar Teodorescu vine cu o veste bună şi una proastă. Cea bună, că intr-adevăr a luat legătura cu nemţii, iar cea proastă, că erau cei din alt batalion, deoarece cel din faţa noastră fusese oprit în faţa pădurii. Situaţia era destul de confuză, dar trebuia să ne pregătim să rezistăm unui eventual contraatac. Ursu pansa răniţii români şi ruşi şi îi înghesuiau într-un buncăr unde găsise vreo zece ruşi, care se predaseră, pentru că nu voiseră să se retragă cu restul. Cei care, după opinia „autorizată” a lui Ursu nu mai aveau nicio şansă, erau abandonaţi, lăsaţi să-şi dea duhul odată cu conştiinţa că şi-au făcut datoria de soldat. Ursu a improvizat trei tărgi pentru cei grav răniţi pe care îi căra pe prizonierii ruşi împreună cu Keres. El conducea convoiul pe un povârniş care ducea spre pădurice. După vreo jumătate de oră, surpriza surprizelor. Ne pomenim cu foc, este drept cam firav, din spate, din direcţia păduricii. Ursu şi Keres, cu răniţii şi prizonierii ajunseseră în mâinile ruşilor, care astfel au aflat că sunt înconjuraţi, având în faţă nemţii, în spate românii. Nici situaţia noastră nu era mai roz, deoarece eram la rândul nostru înconjuraţi, cu ruşi în faţă şi în spate. A quoi bon28 tot ce învăţasem în şcoală? Războiul era şcoala şcolilor, când situaţii imposibile, din păcate şi sinistre, devin realitate. Erau două încercuiri care se intersectau. După respingerea primului contraatac firav, executat în pripă de cei care se retrăseseră, noi am revenit, fiind conştient de enorma eroare comisă de a-mi trimite răniţii cu Ursu şi Keres la ruşi. Era greu de justificat, uşor însă de explicat. Eram nişte epave fizice, descompuşi moral, reprezentanţii umili ai focului armatei române.

Cel mai mult am regretat şi pierderea subofiţerului Şerban, omul care radia tot timpul calmul, stăpânirea de sine. Evenimentul se trecea la „pierderi” în mintea şi în sufletele unor fiinţe dezumanizate. Cineva îmi aduce nişte pâine uscată, un bulgăre mic de zahăr şi o mână de arpacaş uscat, ca să ne potolim foamea, dar parcă nu de foame era vorba, ci mai mult pentru a ne dovedi nesimţirea, indiferenţa. Eram însă chinuit de gândul venirii nopţii, de un nou contraatac puternic. După ce am îngropat morţii, de fapt am aruncat ceva pământ pe ei pentru a nu mai călca pe feţele lor, pentru a nu ne mai străpunge privirile lor, către asfinţitul soarelui aveam să trăiesc scene ce depăşeau filmele abandonate de pură ficţiune. Ne asurzea un zgomot brutal, continuu. Departe, vedeam coloane de tancuri şi camioane ruseşti care se apropiau nestingherite. De unde artilerie sau armament antitanc?! Norul de praf şi fum umbrea apusul soarelui. Zgomotul ne sfredelea urechile, iar putoarea ne îneca parcă respiraţia.

Dacă se declanşează un contraatac de dimensiunile acestea, soluţia era unică: moartea eroică, atotliniştitoare, care rezolvă totul. Am trăit şi imposibilul care nu se poate reda în cuvinte. S-a dezlănţuit o pânză de foc, ca o ploaie măruntă şi deasă. Tunurile din tancuri trăgeau de parcă erau mitraliere, aruncătoarele îşi vărsau perlele metalice ca o grindină, iar obuzele de artilerie răscoleau pământul, voind să ne îngroape de vii. Lava aceasta de foc se prăvălea peste nişte făpturi neputincioase. Ne închinam şi imploram divinitatea să ne grăbească sfârşitul. Alţii, smintiţi, cu feţele schimonosite, îşi holbau privirile undeva în van forţând un ultim rânjet. Am văzut omul în cele mai nebănuite ipostaze, când nu se mai jena de nimic şi nu se ruşina nici de duhoarea stârvului său încă viu. Era cel mai hidos şi halucinant spectacol. Deodată, potopul de foc încetează şi gloate de bestii umane, înfierbântate de votcă, se prăvăleau în van peste noi, spre fericirea de apoi. S-a tras nebuneşte, orbeşte. Ţevile mitralierelor, devenite incandescente, străpungeau bezna nopţii. Puhoiul de oameni călca pe cadavrele semenilor lor, loviţi de grenadele noastre ca de pietre. Cred că nici ei nu mai trăgeau în noi. Voiau doar să ne sfâşie. La un moment dat, mă las tras de Tudor pe şanţ în stânga, către batalionul german, care nu suporta şocul direct. Soldaţii mei, care ştiau că în dreapta nu era nimeni, plecaseră cu Tudor spre şanţurile germanilor, care, instinctiv, se retrăseseră şi ei mai spre stânga din calea puhoiului sălbatic şi nemilos. Când am ajuns lângă ei nu le venea ochilor să creadă cum s-a mai putut salva cineva din încleştarea monstruoasă de forţe.

Era trecut de ora 9 seara când acest înger păzitor, Tudor, îmi aduce un bidon de cafea. Îmi înfige o ţigară aprinsă în gură şi, bătându-mă pe umăr, îmi şopteşte: „Trezeşte-te, puştiule, vorbeşte! Nu eşti printre morţi, eşti lângă prietenul tău, încă printre puţinii români salvaţi din infern!”. Unde erau visele mele, lumea mea imaginară, făurită de entuziasmul tinereţii inconştiente? Marele voluntar era o arătare printre stafii, creaţii ale celei mai danteşti încleştări umane. N-am bănuit niciodată resursele mele morale, care pot reînvia cea mai răvăşită fiinţă umană, care pot insufla şi altora o minimă încredere, o licărire de speranţă pentru viitor. Regretam doar ratarea şansei mele de a sfârşi „onorabil”, când nu reacţionam cu nimic la pornirile instinctive de a-mi salva viaţa. Peste ani, urma să trăiesc vremuri când aveam să-mi doresc îmbrăţişarea ei insidioasă, dar acum nu aveam tăria de a-i întinde mâna, ca o eliberare supremă de supliciile de iad la care eram supus. Mă revăd cu cei salvaţi, care erau mai mulţi decât mă aşteptam, fiecare manifestându-se straniu. La cei mai mulţi le simţeam în îmbrăţişare lacrimile sincere că scăpaseră încă o dată din braţele perfide ale morţii.

Realitatea ne trezea din sentimentalisme. Pericolul era enorm. Ne aflam în acelaşi şanţ cu ruşii. Îl întâlnesc pe Hauptmann29, comandantul batalionului ce atacase în stânga mea, care, după ce-şi mărturiseşte admiraţia faţă de „nebunia” românilor şi după un schimb inoportun de amabilităţi, spune că trebuie să hotărâm ce urmează să facem mai departe, nu înainte de a recunoaşte că nu se mai gândeşte decât la soţia şi cei doi copii din Frankfurt, restul este total compromis, pierdut irevocabil. Suntem copleşiţi de forţa ruşilor, iar noi suntem şi cu moralul la pământ. Era profund dezamăgit de sabotarea Wehrmachtului de către comandamentele SS, care ne târăşte spre dezastrul final. Mi-a spus şi ultima noutate.

Comandantul diviziunii ne aprobase retragerea la miezul nopţii pe linia de unde declanşasem atacul. Iniţial n-a vrut să ne spună. Voia să se retragă sub acoperirea noastră, însă, după ce ne-a cunoscut, a recunoscut că este corect să rupem lupta toţi odată, cât mai discret, în linişte şi ordine. Noutatea este primită cu bucurie, însă toţi speram să ne abatem de la direcţie cât mai la stânga, pentru a evita întâlnirea cu ruşii din pădurice, care, neştiind de replierea noastră, se credeau încă încercuiţi. La miezul nopţii părăsim şanţurile cât mai repede, copleşiţi de aceeaşi sete de supravieţuire, care nu te părăseşte până în ultima clipă a obştescului sfârşit.

Cu toate precauţiunile noastre, suntem simţiţi de gruparea rusească din pădurice, care, spre uluirea noastră totală, ne întâmpină cu un steag mare alb. Un ofiţer îmi spune mai mult idiş că, întrucât nu mai aveau muniţie şi mâncare, aveau mulţi răniţi şi că nu mai puteau face faţă unui atac de noapte, aşa că se predau. Le spunem că suntem românii şi condiţia este să arunce tot armamentul şi să se încoloneze cu mâinile la ceafă. Condiţia fiind acceptată, Tudor ia în primire dispozitivul, în total 87 de inşi: cinci ofiţeri, vreo treizeci de soldaţi, bărbaţi şi femei, restul răniţi, în numărul lor incluzând şi pe Ursu, Keres şi răniţii noştri. Era o coloană nemilos de oribilă a acestei crime colective, numite, eufemistic, „război”, când zeci de milioane de oamenii mor în numele „civilizaţiei” secolului XX, când ruşii, cu cei câţiva românii, în numele unei umanităţi, necalculate de autorii dezastrului mondial, se înfrăţiseră câteva ore, sperând în salvarea lor. Între timp, doi din răniţii românii îşi dădură duhul întru „apărarea pământului strămoşesc”. Ruşii îşi trăiau din plin umilinţa cumplită a captivităţii, dar erau împăcaţi cu ideea că, pentru ei, măcelul luase sfârşit. Ursu era singurul uluit, singurul care credea în zâna salvatoare. Nu după mult timp trecem linia de apărare a nemţilor care nu mai credeau în salvarea noastră, nicidecum să mai aducem şi prizonieri. Înainte de ai preda nemţilor, cu ajutorul lui Tudor, îi explic maiorului rus, care a fost realitatea nopţii ce se încheiase, el concluzionând cu o înjurătură eu parafrazând savant dictonul perfid şi odios „à la guerre comme à la guerre”. Tudor, în semn de respect, îi dă câteva ţigări strânse de la ai lui şi-i spune „zdarovie”, strângându-i mâna tremurândă.

Comandantul diviziei germane ne felicită pentru succesul nostru parţial, mândru de a fi comandat o unitate română, după care ne comunică faptul că batalionul se va reface timp de două zile pentru a primi noi misiuni. Într-adevăr, ne întâlnim cu cealaltă companie din batalion, cu colonelul Popa şi cu Galea, primul deprimat total, iar a doua surâzătoare în inconştienţa ei. S-au reorganizat cele două companii şi un pluton de rezervă, pe specialităţi: pionieri, transmisionişti, sanitari şi bineînţeles trenul de luptă. Două zile am huzurit, mai mult ameţiţi decât treji, deoarece ne pregăteam „alles für Krieg”.30 Am purtat din nou discuţii cu realistul, dar cinicul meu colonel, care acum nu mai avea în faţă un copil visător, ci un copil maturizat şi înrăit de timpuriu. Războiul ne-a întrerupt şi lâncezeala şi discuţiile serbezi. O dispoziţie de la divizia noastră şi suntem oferiţi din nou pe tavă comandantului german, care nu avea nimic cu noi, ne făcea doar părtaşi la un joc mai sublimat, la jocul de-a moartea. Cele două companii înlocuiesc un batalion german pe o poziţie ca la carte, săpată cu mult timp înainte de populaţia rusă ocupată. Nemţii plecau nu numai grăbiţi, dar şi zâmbind, ştiind în ce infern ne-au lăsat. Şanţurile noastre erau pe buza unui viroage, foarte adânci, iar buncărele extrem de solide pe versantul unde era linia noastră. Cele două companii de români ocupau cam un kilometru. Colonelul Popa cu „rezerva” lui se aflau în altă viroagă la care nu se putea ajunge ziua, terenul fiind plat, ca în palmă, cum era de fapt şi terenul din faţa noastră, fiind exclusă orice deplasare în timpul zilei. Ziua ne-o petreceam în buncăr, cu gândul la ce ne va mai aştepta. Toată noaptea se auzea un huruit prelung de tancuri şi camioane.

Raportam colonelului, dar zadarnic, deoarece nu aveam nici artilerie, nici aviaţie. Soldaţii mei, care mă cunoşteau destul de bine, descifrau pe faţa mea, în gesturile mele, îngrijorarea, disperarea. Şi a venit şi noaptea de 10 septembrie, când a început „bâlciul”. Valuri de avioane de bombardament şi asalt aruncau bombe şi ne mitraliau. Artileria se dezlănţuise puternic, iar proiectilele de branduri împânziseră viroaga. Vacarmul se înteţea pe măsură ce primele coloane de tancuri se târau agale spre reţelele din faţa noastră. Moralul nemţilor din stânga noastră îl cunoşteam, iar al nostru începuse să se clatine la fel. O oarecare siguranţă ne dădeau Faustpatronurile şi Ofenrohrurile, care erau din belşug de la nemţii schimbaţi, şi setea de viaţă enormă, chiar dacă mai întuneca unele din virtuţile ostăşeşti. Trupele urmau tancurile în grupuri compacte, cu trenuri de luptă şi chiar bucătării fumegânde, venind să ocupe o poziţie decimată. Lucrurile n-au stat chiar aşa. Noi nu mai apăram nişte principii ostăşeşti, ne apăram strict viaţa, găsind în noi cel puţin tăria de a muri luptând. Greu a fost până când ne-am decis să ieşim în şanţuri, unde, deşi totul era dezolant, ne-am recăpătat curajul când am văzut ce minuni fac Faustpatronurile. Zeci de tancuri au rămas paralizate în faţa noastră, iar cele câteva care au trecut peste noi se prăvăliseră în viroagă.

Trăiam nişte stări euforice, legate în exclusivitate de setea dementă de a distruge totul, de a omorî orice. De mare folos ne-au fost şi minele magnetice şi sticlele incendiare, care îmbrăcau în flăcări jucăuşe coloşii de oţel. Puhoiul de soldaţi ruşi de mult făcuse cale întoarsă sub focul ucigaş al mitralierelor noastre care-i învăluia ca un giulgiu. Era o victorie a disperării împotriva unei maşinării ofensive magnifice. Şuvoiul enorm de forţe umane şi materiale, care se revărsa către noi ca lava unui vulcan imens, făcea, din cauza panicii, cale întoarsă ca o râmă diformă, întro debandadă inimaginabilă. Lupta propriu zisă, încleştarea dintre aceste două forţe mânate de mobiluri diferite – la ei, laurii victoriei, la noi, minima speranţă de viaţă –, n-a durat nicio oră. Câmpul din faţa noastră era plin cu mormane de fier arzând, sub care colcăia moartea. Văzduhul duhnea a moarte, însoţită parcă de gemetele unei dureri colective, victime ale celei mai criminale acţiuni, războiul sfânt sau patriotic. Gemetele fascismului şi ale comunismului se contopiseră într-un geamăt comun, al dezumanizării. În acest timp, în viroagă se derulau scene de groază, căci acei oameni aveau o altă filozofie a războiului. Pe de o parte, nişte răniţi, unii fără vreun picior, care se considerau totuşi supravieţuitori ai acestui măcel, pentru care războiul avea acum logica lui şi, pe de altă parte, nişte ruşi, cei mai mulţi arşi, care încercau salvarea, neştiind situaţia din linia întâi. În timp ce noi participam la o crimă organizată de proporţii inimaginabile, în „valea morţii” se consumau crime la nivel individual, la nivelul unor infirmi disperaţi, morţi cu un pistol sau o baionetă în mână.

Nu evit stilistica ce ar îngrozi şi cele mai pietrificate inimi, dar n-am mai găsit supravieţuitori ca să aflăm epopeea lor. Îmi răsunau în urechi vorbele cinicului Ursu: „Am scăpat şi de evacuarea răniţilor!”. Câţiva prizonieri, tanchişti ruşi, care nu puteau fi evacuaţi în timpul zilei, în schimbul compătimirii noastre, au făcut pe grozavii. Singurul Tudor, îşi cerea scuze că nu mai are tărie, decât pe fundul sticlei, pe care mi-o oferea cu prietenie. Beam ca să beau, deoarece cred că nici alcoolul pur nu mai avea efect asupra minţilor noastre înfierbântate. Când i-am spus să mergem să reorganizăm linia noastră de apărare, el mi-a răspuns convingător că ruşii nu-şi revin nici într-o săptămână. Mă invită să asist la îngroparea morţilor în groapa comună, înfrăţiţi în viaţă veşnică pentru fericirea urmaşilor, care fiecare va citi istoria lui, unii cinstind, alţii ponegrind pe cei îngropaţi de-a valma. Noaptea, colonelul Popa ne trimite drept întărire şi ultimul lui pluton de rezervă, după primirea prizonierilor, răsplată că mai existau vii printre noi. În noaptea de 14 septembrie sunt chemat de colonelul Popa, ca pe 15 septembrie să ne deplasăm la corpul de armată al generalului Conrad, care, fără explicaţii savante, ne spune că deoarece luptele de la Perikop sunt pe cale de a fi pierdute, mareşalul Jomike a ordonat retragerea generală, evacuarea noastră în Crimeea. Ne expune cum va decurge evacuarea, care va fi cea mai mare victorie a noastră. De ce reparau şosele, de ce aduceau sobe, de ce ne pregăteau pentru iarnă?! I se spunea, oarecum, diversiune.

Timp de zece zile ne deplasam numai noaptea către Taman, ziua făcând paste din rezerva comandantului german. Timp de zece zile aveam să-mi reafirm capacitatea organizatorică a armatei germane. Despre retragere nu ştia nimeni nimic în afară de colonelul Popa, care primise ordinul scris, şi de mine, translatorul ordinului. În trecerea pe care am făcut-o la trenul nostru de luptă, le-am cerut să facă toate pregătirile pentru cele zece zile, când vom ocupa o altă poziţie. În viaţa unui pion, a tânărului sublocotenent începea încă o etapă din viaţa lui tumultoasă, care, în ciuda celor trăite, în cea mai odioasă încleştare, nu-şi va schimba optica, cum nu va schimba nici soarta războiului care-şi va urma cursul. Aveam, pe de o parte, degringolada armatei germane, care pierduse total supremaţia aeriană şi maritimă, şi care se retrăgea haotic din cauza aşa-zisei mişcări de partizani. Pe de altă parte, erau succesele răsunătoare, succesive, ale aliaţilor şi manevrele subterane ale unora care îşi asumau eronat răspunderea evoluţiei unei noi lumi şi ale altora care, în ceasul al doisprezecelea, încercau să-şi smulgă popoarele de la un dezastru naţional.

Aurelian Gulan

a1

NR: Aurelian Gulan (n. 10 mai 1922, Oltenița – d. 28 iulie 2002, București) a fost un ofițer al Armatei Române, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Est împotriva Uniunii Sovietice și care ulterior a suferit 18 ani în închisori comuniste din URSS și din România. Principalele repere biografice au făcut obiectul unei cărți de memorii ce a cunoscut două ediții, una în 1995 la Editura Petrion sub titlul Mărturii din Iadul Roșu – de la Vorkuta la Gherla, referită ca atare în numeroase bibliografii și alta în 2010 (ediție nouă, definitivă) la Editura Criterion Publishing sub titlul Victime și Călăi, Amintiri din Gulag, disponibilă și ca e-book online. Pentru notabilitate, a se vedea infra, secțiunea Note.

A fost șeful pe țară al promoției de ofițeri activi 1942 – Dezrobirea, absolvent în 1940 al Liceului Militar Ștefan cel Mare din Cernăuți, iar în 1942 al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie tot de la Cernăuți. În această calitate a depus jurământul promoției pe 10 mai 1942, în ziua când împlinea 20 de ani, în fața Regelui Mihai I, a Mareșalului Ion Antonescu și a feldmaresalului Wilhelm Keitel. În discursul său a lansat un îndemn la eliberarea pământului național rostind cuvintele: promoțiile dinaintea noastră au sfărâmat zările cu sângele lor, scriind o pagină memorabilă a istoriei noastre, urmat de imperativul istoric al momentului: Dar munții au rămas nesfărâmați, Maiestate! moment în care promoția de ofițeri atunci a strigat: Vrem Ardealul, vrem România Mare!. Aceste cuvinte aveau să constituie mai târziu baza acuzațiilor de uneltire împotriva orânduirii sovietice.

A fost înălțat la grad de sublocotenent prin decret al Conducătorului Statului publicat în Monitorul Oficial al României nr. 108 din 10 mai 1942 (foto) și a primit cu acel prilej o sabie specială pe care era gravat cu litere de aur: slt. Aurelian Gulan, șef al promoției de ofițeri 1942 – Dezrobirea, sabie care ulterior i-a fost confiscată de Securitate din casa părintească de la Oltenița și s-a pierdut fără urmă.

A fost repartizat la Batalionul de Gardă al Conducătorului Statului, ca aghiotant personal al mareșalului Ion Antonescu, însă ca militar activ s-a simțit obligat să participe la lupte și a insistat–facand 8 rapoarte– să fie trimis pe front. A participat în perioada februarie 1943 – mai 1944 la războiul din Est împotriva URSS, făcând parte din Batalionul IV-VM – Divizia 1 Vânători de Munte. A luat parte la bătălii memorabile în Caucaz, Capul de pod Kuban, Crimeea și Sevastopol. A căzut prizonier la 12 mai 1944 împreună cu un ultim grup de ofițeri români și germani în luptele duse la fortăreața Hersoneț din Sevastopol, la 3 zile după ce Sevastopolul fusese reocupat de armata sovietică (9 mai 1944). A fost arestat de NKVD și depus în celula morții din închisoarea Simferopol.

După nenumărate anchete timp de 4 ani, în ciuda unor promisiuni de eliberare imediată, grade în Armată, cu posibilitatea de a se număra printre întemeietorii viitoarei „armate populare”, a respins orice formă de colaborare cu NKVD – viitorul KGB – refuzând orice fel de implicare în implementarea comunismului în România. În lagărele de prizonieri din URSS a devenit un militant activ împotriva participării prizonierilor de război români în formarea diviziilor de voluntari Tudor Vladimirescu și Horia Cloșca și Crișan. Conform propriilor realatări în cartea de memorii, a fost extras din lagărul de prizonieri și a îndurat 117 zile de carceră, și trei întemnițări sub anchetă în închisoarea din Gorki. Ultima întemnițare din martie 1948 a constituit și ultima respingere a oricărui mod de colaborare cu KGB. Pus în fața a două dosare – unul de colaborare cu KGB, celălalt de criminal de război –, nu a semnat nici unul, iar după 43 de zile de greva foamei, 70 de hrăniri artificiale, i s-a întocmit dosar de „element ultranaționalist, dușman al poporului și al comunismului” și a fost condamnat printr-un simulacru de proces, în luna mai 1948 în Uniunea Sovietică, la 25 de ani temniță grea pentru ațâțare la război împotriva Uniunii Sovietice prin discursul său de șef al promoției de ofițeri activi Dezrobirea din 10 mai 1942.

Au urmat ani grei de detenție în Gulag-ul sovietic, în lagărele din Greaznovăț, Mănăstârka, Oranki, Gorki, Vorkuta – la Nord de Cercul Polar, Azbest și Degtearka în Siberia, fiind repatriat, ca prizonier de război, după moartea lui Stalin și venirea la putere a lui Hrușciov, pe 15 decembrie 1955, după 11 ani și jumătate de prizonierat, însă cu un dosar voluminos de „ultranaționalist, militant anticomunist”.

Revenit în țară la București își găsește conaționalii copleșiți de teroarea comunistă și renunță să își mai relateze martirajul din Gulagul Sovietic. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, se căsătorește cu Ana Gulan, încercând să își întemeieze o familie și se angajează ca traducător tehnic pentru limbile germană, rusă, franceză și engleză la Institutul Tehnologic pentru Constructii de Masini (ITCM).

După revoluția din Ungaria și înaintea retragerii trupelor sovietice din România prin negocierile purtate de Gheorghe Gheorghiu Dej, pe 13 februarie 1958 a fost din nou arestat, ca unul din cei 50 000 de potențiali dușmani ai poporului și ordinii sociale. După treisprezece zile de greva foamei și un an și jumătate de anchete instrumentate de organele securității române care l-au torturat în celulele Ministerului de Interne de pe strada Uranus (clădire și cartier din București demolat in anii 80 pentru a face loc constructiei Casei Poporului), este disjuns dintr-un lot de patruzeci foști prizonieri de război români, și e condamnat la opt ani temniță grea pentru fapte imaginare pentru care n-a fost nici arestat, nici anchetat.

Ispășește o pedeapsă de opt ani muncă silnică conform art. 209 din Codul penal pentru crime împotriva orânduirii sociale în lagărele de reeducare din Deltă și Insula Mare a Brăilei, la Salcia, Grădina, Stoenești, Giurgeni și în cele din urmă la Gherla.

Este amnistiat cu 1 iulie 1964, însă este eliberat de la închisoarea Gherla abia pe 15 august 1964. Își reia căsnicia de numai șase luni după aproape șapte ani de privațiuni în lagăre, și își dedică viața exclusiv familiei și informării sale până în decembrie 1986, când se pensionează din funcția de traducător tehnic la Institutul de Cercetare și Proiectare Tehnologică pentru Construcții Mașini – ICTCM Bucuresti.

Devine membru al Kameradschaft WAS (Workuta-Azbest-Stalingrad) din Germania și al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, precum și al Asociației Naționale a Veteranilor de Război, ca veteran de război decorat. Devine și membru al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi și al Alianței Civice.

În 1992 solicită o copie după procesele verbale de hrănire artificială în lagărele din Uniunea Sovietică însă la 19 noiembrie 1993 primește răspuns că a fost reabilitat ca urmare a unei Legi a Federației Ruse din 18.10.1991 ca jertfă a represiunilor politice staliniste.

Între 1986-1988 scrie pe ascuns cartea-document Pașaport pentru lumea cealaltă, pe care încearcă să o publice în Germania și Canada, cu sprijin din partea fostilor camarazi prizonieri germani pe frontul de Est. În cele din urmă, cartea apare în 1995 la editura Petrion sub o formă prescurtată, în limita a 220 de pagini, sub titlul Mărturii din Iadul Roșu. De la Vorkuta la Gherla.

Considerând utilă reeditarea cărții-document, într-o prezentare mai extinsă, mai apropiată de manuscrisul inițial, autorul își rescrie integral cartea în manuscris datat 15 august 2001 pe 489 de pagini de caiet dictando și o reintitulează. Cartea apare la Editura Criterion Publishing în 2010 sub titlul VICTIME ȘI CĂLĂI – Amintiri din Gulag.

SCRIE-NE

Nu suntem acum aici. Dar ne poți scrie.

Se trimit datele

©2019 @ optimizare SEO realizata de www.VasPavITConsulting.ro

Log in with your credentials

Ați uitat datele dvs.?