Copiii-lup

Au avut de îndurat grozăviile războiului, frigul și foamea. Și-au pierdut părinții, familia, limba și identitatea. Așa-numiții copii-lup sunt o categorie uitată printre victimele celui de-al Doilea Război Mondial.

Erau desculți și aveau păduchi. Trebuie să fi fost prin aprilie 1946 – așa exact, însă, Erika Smetonus nu-și mai amintește după atâția ani. Mama ei n-a supraviețuit războiului, iar tatăl fusese dat dispărut. Când la finele conflagrației mondiale germanii au fugit spre vest iar mai apoi au fost alungați cu zecile de mii din ținuturile Prusiei Orientale, micuța Erika s-a trezit singură. Avea 11 ani și era disperată căci în timpul înaintării Armatei Roșii își pierduse și fratele mai mic. Împreună cu un băiețel mai mare, care ori de câte ori găsea ceva de mâncare fugea ca să nu împartă alimentele cu ea, a ajuns până în Lituania, unde o familie i-a oferit adăpost. Pe băiat nu l-au oprit căci ar fi fost prea mult pentru părinții adoptivi. Erika a rămas acolo pentru următoarele decenii.

Lituania și „vokietukai”

Numărul copiilor-lup nu poate fi decât estimat. Se bănuiește că în jur de 25.000 de copii au încercat să supraviețuiască prin pădurile și regiunile mlăștinoase ale Prusiei Răsăritene și Lituaniei. Rușilor le era strict interzis să ofere adăpost „copiilor de fasciști”. Pribegilor orfani li s-a spus să meargă în Lituania. Acolo vor găsi de mâncare. Cei mai norocoși dintre „vokietukai” („micii germani”), primeau, din milă, câte o supă sau ceva de mâncare de la sătenii pe care-i întâlneau în drum. Iar dacă aveau ghinion se trezeau cu câte un câine fioros după ei, stârnit de locuitorii mai fără milă.

Soarta s-a arătat mai generoasă cu cei mai mici dintre orfani, care au găsit mai lesne adăpost în familii decât cei cu vârste mai mari. Altfel micuții erau nevoiți să doarmă prin păduri sub cerul liber. Dar chiar și cei care erau primiți într-o nouă familie adoptivă nu puteau fi niciodată siguri că vor rămâne definitiv acolo.

Marianne Beutler avea pe atunci zece ani și a fost primită pe timpul iernii într-o familie de țărani lituanieni ca să aibă grijă de copii. După un an, însă, țăranii au alungat-o.

Au pierdut tot: nume, limbă, identitate 

Marianne a învățat lituaniana – să vorbească germană îi era interzis. Ar fi periclitat și viața familiilor care ofereau adăpost copiilor-lup. Extrem de periculos putea fi și numele german. Așa că din Marianne fetița a ajuns să se numească Nijole. Chiar și fotografiile de familie, scrisorile, adresele rudelor, puținul pe care îl aveau la ei pribegii le era luat și distrus de „noii părinți”. O pierdere completă a identității. Acesta era prețul supraviețuirii.

Luise Quietsch a rămas în Lituania

Deși viața „micilor germani” din Lituania nu a fost deloc ușoară, tot au avut o soartă mai bună decât copiii cu o constituție mai slabă, care n-au reușit să ajungă așa de departe. Aceștia ajungeau în căminele administrației militare sovietice. În toamna anului 1947 numărul lor se ridica la aproximativ 4.700. Cam jumătate dintre acești copii au fost trimiși în zona de ocupație sovietică a Germaniei – viitoarea RDG – în vagoane de vite, care n-aveau nici paie pe jos. Copiii cu vârste între doi și 16 ani au ajuns după patru zile de drum în astfel de condiții mai mult morți decât vii la destinație. Orfanii au fost fie trimiși în cămine, fie au fost adoptați de activiști comuniști.

Eșecul politicii

Mult timp responsabilii politici nu s-au sinchisit de așa-numiții copii-lup. Abia în vara anului 2016, Parlamentul german a decis despăgubirea germanilor care au fost supuși la muncă forțată la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Dar de copiii-lup iar n-a fost vorba.

Când, în 1990, Lituania și-a cucerit independența, copiii-lup, între timp adulți, au dobândit cetățenia lituaniană. Tocmai din acest motiv autoritățile germane le-au refuzat orfanilor din Prusia Orientală cetățenia germană, cu argumentul că în momentul în care și-au părăsit ținutul, au renunțat implicit și la cetățenia germană. Cei care au vrut totuși să dețină un pașaport german, au fost nevoiți să se supună unui îndelung și complicat proces de obținere a cetățeniei.

Orfanilor de război li s-a refuzat și pensia germană. Lituania le plătește, în schimb, o pensie copiilor-lup, chiar dacă una mică.

Rudi Herzmann se întoarce în Lituania

Erika Smetonus nu l-a mai revăzut pe băiatul cu care a reușit să ajungă, în 1946, în Lituania. După 40 de ani, însă, și-a regăsit fratele despre care credea că ar fi dispărut și chiar și tatăl. Acesta e unul din cazurile în care căutarea rudelor pierdute a avut succes. Dar nu s-a întâmplat de fiecare dată așa. Și dorul de „casă”, mai precis de țara de origine a rămas pentru mulți neîmplinit.

Visul lui Rudi Herzmann de a trăi din nou în Germania avea să devină coșmar. Când în sfârșit, după ani și ani, a ajuns în țara a cărei limbă o vorbea când era mic, și-a dat seama că nu se simte deloc „acasă”, mai degrabă străin. A făcut eforturi să se acomodeze, dar după 13 ani s-a decis să se întoarcă acolo unde l-au purtat pașii pribegiei: în Lituania.