COMENTARIU DEUTSCHE WELLE: România – colonie rusă?

Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile, în ecou la scandaloasa intervenţie recentă a ambasadorului Rusiei la Bucureşti.

Care, în flagrantă violare a tradiţiilor şi uzanţelor diplomatice, a tras public de urechi, mitocăneşte, doi eminenţi autori şi observatori politici, din pricina constatărilor lor pe cât de critice, pe atât de lucide, la adresa sistemului Putin. Trimis să reprezinte în România interesele Moscovei, ambasadorul Oleg Malginov nu se oboseşte, iată, să promoveze, ca un diplomat respectabil, ceea ce se numeşte soft-powerul rusesc. Mai energic, el s-a încumetat, culmea, să dea brutale „indicaţii preţioase” de comportament şi politică editorială presei româneşti.

Ca înaintaşii săi stalinişti de pe vremuri, Malginov a solicitat (şi încă într-o limbă română de calitate îndoielnică) „publicaţiilor centrale” româneşti, precum ziarul România Liberă, să înţeleagă că „nu e deloc necesar să se dea cuvântul (sic) la orice bădăran”. Nu e un secret cine ar fi prezumtivii „bădărani”. Intelectuali publici respectaţi, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, autorii unui articol excelent gândit şi argumentat despre „Ispita fascistă a tovarăşului Putin”, apărut pe Contributors.ro şi în România Liberă, l-au supărat rău nu atât pe Malginov, cât pe şefii săi. Căci e notoriu că într-un regim dictatorial, şi cu atât mai mult într-unul militant antidemocratic, având în frunte o oligarhie mafiotă de extracţie KGB-istă, precum sistemul Putin, ambasadorii ruşi răspund comenzilor directe ale „verticalei puterii”. Ale mai marilor lor de la Kremlin. Care, indiferent dacă se află la conducerea internelor, a aparatului de propagandă, numindu-se Dmitri Kiseliov, ori a ministerului de externe şi răspund la apelativul de Serghei Lavrov, sunt toţi, înainte de orice, servitorii prea plecaţi şi obedienţi ai Marelui Frate.

Funcţia celui din urmă o deţine de un deceniu şi jumătate, la Moscova, fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Marele şi genialul „corifeu” şi conducător de oşti din Crimeea şi estul Ucrainei, nu e doar un stăruitor şi entuziast admirator al tătucii popoarelor, tovarăşul I.V.Stalin. După cum s-a văzut recent la Petersburg, la conferinţa naziştilor şi fasciştilor organizată de mâna sa dreaptă în materie de agitprop, Kiseliov, conferinţă despre care au scris sagace Tismăneanu şi Stan, Putin poate fi cotat şi ca un bun prieten al extremei drepte europene. Care, după cum am reliefat frecvent, îl adulează peste tot în Europa cot la cot cu extrema stângă.

Nu întâmplător, căci, profitând de ajutorul Moscovei, cele două falange nu mai constituie de mult, în Europa, opoziţii mutuale, ori doar opoziţii la guverne centriste. În Grecia, stânga şi dreapta radicală au obţinut accesul la putere şi au format o strânsă coaliţie guvernamentală ale cărei puncte comune, dincolo de populism colectivist, naţionalism, anti-reformism şi obrăznicie de speţă joasă, includ anti-occidentalismul. Mai precis, anti-europenismul şi anti-atlantismul, pe care într-o variantă virulentă le exportă neobosit şi un aparat rusesc de propagandă atât de sofisticat şi de costisitor, încât a sfârşit prin a atrage chiar şi atenţia unei birocraţii europene de o somnolenţă şi lentoare proverbiale.

Or, Tismăneanu şi Stan inflamaseră Kremlinul tocmai pentru că evidenţiaseră cu eficacite maximă „versatilitatea” noului tip de totalitarism promovat de Moscova. În cauză, potrivit lui Ioan Stanomir, e „capacitatea remarcabilă” a putinismului de a-şi forja o sursă de putere… croind „o nouă alianţă globală a subversiunii anti-occidentale”. Problema e, înainte de orice, potenţialul mecanismului său propagandistic de a îngemâna cu mare abilitate mişcările comuniste şi fasciste; e capacitatea lui Putin de a deveni „campionul mondial al barocului comunisto-fascist”, după cum plastic se exprimaseră cei doi autori înfieraţi de diplomatul rus.

Anemiei reacţiei Bucureştilor la atari provocări îi corespunde impotenţa afişată în capitala UE. După aproape doi ani de larvară existenţă, la Bruxelles s-a trezit în fine aşa-numitul Fond European pentru Democraţie. Creat pe modelul unei net mai active instituţii americane, Fondul, finanţat de Comisia Europeană, „înţelege să promoveze valorile…de libertate şi democraţie”. Unde? În ţările „în tranziţie şi societăţile care luptă să se democratizeze”. Deci în estul Europei, Magreb şi Orientul Mijlociu. Or, nu e clar ce anume a întreprins acest Fond până acum. Nu că în vest n-ar fi existat şi alte voci. În acest interval, ba chiar încă din vara anului 2012, la redacţia română a postului Deutsche Welle, de pildă, s-a tot atras atenţia asupra pericolelor deloc neglijabile reprezentate de tot mai incisiva propagandă rusească. Fără să se înregistreze însă vreun ecou perceptibil.

Mai nou, speriat de impactul unor posturi precum Russia Today, Fondul s-a activat brusc. În stil tipic, a dat în lucru un studiu care să întocmească o listă de recomandări menite să indice oare ce ar fi de făcut spre a se contracara la un moment dat propaganda rusă. În timp ce experţii apuseni mai studiază harnic, politicienii UE continuă să dea din colţ în colţ. Nimeni, în afara câtorva ziarişti şi experţi de provenienţă est-europeană nu pare a şti cum să se replice adecvat militarizării politicii interne şi externe ruseşti şi dezlănţuitei agresiuni propagandistice a Kremlinului. Marea provocare pare a fi să nu se supere Moscova. Şi să nu se considere că vestul ar da lumină verde unei operaţiuni de contra-propagandă.

În răstimp, ambasadorul Rusiei nu hamletizează ci munceşte, iată, cu sârg. S-a prefăcut, eficient, nu doar în comis-voiajorul concernului Lukoil, în interesul căruia a intervenit, în toamna anului trecut, în treburile justiţiei româneşti, repurtând un vădit succes politic la premierul Ponta, după cum just observa Melania Cincea la „Timpolis”. Mai nou, Malginov a devenit şi portavocea unui prezumtiv ortodoxism de obedienţă moscovită, precum şi, simultan, tartorele unei presei româneşti care, vădit, s-ar putea molipsi de la ziarişti independenţi mai dificil de îmbrobodit şi, deci, se cere, din unghiul Kremlinului, intimidată brutal.

Pare că ne-am întors în epocile de foarte tristă amintire, când legea la Bucureşti şi în ziarele României o făceau zeul urii, dimpreună cu tovarăşul Stalin, precum şi pumnul ciracului credincios al celui din urmă, Vîşinski, aşa cum erau tustrei interpretaţi de „organul central” comunist, Scânteia.

Dacă autorităţile româneşti şi liderii europeni nu se arată în stare să replice acestor tentative cu fermitatea necesară, devine clar că România riscă acut s-o ia pe calea Republicii Moldova, fiind în pericol să-şi piardă bruma de independenţă pe care i-au dăruit-o apartenenţa la NATO şi la UE.