de Adrian Câciu, economist, preluare facebook
Într-o definire gregară, introducerea stării de alertă după o stare de urgenţă echivalează cu o erectie dupa ce actul sexual s-a consumat. Scuzată-mi fie comparaţia.
În cazul dat noi nu suntem in faţa unui eveniment iminent ci în derularea unui eveniment.
Dar, starea de alertă premerge starea de urgenţă în orice flux pragmatic. Starea de alerta se refera la acţiuni de tip preventiv date de iminenţa producerii unui eveniment, pe când starea de urgenţă se referă la acţiuni de combatere şi înlăturare a efectelor unui eveniment.
Aşa a fost şi gândită OUG 21, aşa e şi logic, dar…ce mai e logic în acest kafkism permanent în care suntem obligaţi să trăim?
Fiind un element şi o acţiune de prevenţie, starea de alertă nu poate conţine mpsuri mai severe decât starea de urgenţă.
Are rolul de a alerta, de a monitoriza, de a acţiona preventiv pentru a diminua riscurile producerii unui eveniment posibil sau iminent.
De aceea, starea de alertă trebuie definită.
Trebuie clar dedicată. Trebuie clar stabilită temporal, adică stabilit termenul pe care se desfăşoară.
Trebuie clar direcţionată şi dispusă pe orizontala şi verticala riscurilor.
Iar riscurile trebuie anticipate pe date fundamentate nu pe păreri, nu pe opinii!
S-a întors lumea cu fundul sus în materie de acţiune pe situaţii de urgenţă.
Se găsesc găselniţe pentru a se mima acţiunea şi grija.
Dacă cei în drept considerau ca riscurile exista în continuare, starea de urgenţă trebuia continuată.
Stare de alertă ar fi trebuit să avem în perioada decembrie-februarie, nu acum, la spartul târgului.
Nişte profesionişi, vorba lui Dinică!
