Aniversarea declarației Balfour stârnește discordie în clasa politică britanică: liderul opoziției Laburiste, Jeremy Corbyn, a refuzat să participe la dineul cu cei doi șefi de guvern și a delegat-o pe responsabila cu politica externă din Partidul Laburist, Emily Thornberry, să participe.
La rândul ei, Thornberry a spus că Marea Britanie nu ar trebui să aniverseze declarația Balfour, ci să recunoască Palestina ca stat, solicitare respinsă de ministrul de externe Boris Johnson.
De altfel, antipatia crescândă pentru statul Israel nu este cantonată în Marea Britanie doar în Partidul Laburist, ci și în largi segemente ale stângii politice și civice, unde anti-sionismul a devenit practic respectabil.
Declarația Balfour este în fapt un fragment de 69 de cuvinte în engleză, parte a unei scrisori trimise la 2 noiembrie 1917 de ministrul de externe britanic la acea vreme, Arthur Balfour, liderului sionist Lordul Rotschild, care sună în felul următor:
“Guvernul Majestății Sale privește în mod favorabil înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va întreprinde toate eforturile în vederea realizării acestui obiectiv, înțelegându-se că nu va întreprinde nimic care să prejudicieze drepturile civile sau religioase ale comunităților ne-evreiești existente în Palestina sau drepturile politice de care se bucură evreii în orice altă țară.”
Liderii sioniști din Marea Britanie s-au întâlnit la 7 februarie 1917 în casa din Londra a Rabinului Moses Gaster, originar din România de unde a fost expulzat în 1885, pentru a discuta o solicitare de sprijin către guvernul britanic pentru înființarea în Palestina a unui stat evreu.
Aceste demersuri aveau loc în plin război mondial, în care Marea Britanie se lupta cu puterile Centrale în frunte cu Germania aliată cu Imperiul Otoman, puterea suzerană a Palestinei.
“Declarația Balfour a servit, printre altele, destul de mult guvernului britanic și în general Aliaților pentru că până atunci orientarea generală a evreilor sioniști era cel puțin în favoarea Germaniei și Austro-Ungariei”, spune istoricul Lucian Herșcovici de la Ierusalim.
Conflict perpetuat
Marea Britanie, ca putere învingătoare în Primul Război Mondial, și-a împărțit zonele de influență din Orientul Apropiat cu Franța (printr-un acord negociat în secret încă din 1916 de diplomații britanic Mark Sykes și francez Francois George Picot), devenind puterea mandatată de Societatea Națiunilor în Palestina.
Declarația Balfour a luat naștere în casa din Londra a rabinului Moses Gaster, originar din România
Promisiunile simultane făcute evreilor și arabilor în timpul războiului au pus Marea Britanie într-o situație dificilă în Palestina în perioada interbelică, ducând la ciocniri sângeroase între populația evreiască și cea arabă.
În 1947 a fost aprobat de către nou înființata Organizație a Națiunilor Unite un plan de partiție a Palestinei între un stat evreu și unul arab.
Arabii au respins imediat planul și după înființarea statului Israel în 1948 s-a declanșat conflictul arabo-israelian care continuă și în ziua de azi.
Ce semnificație are azi pentru evreii israelieni Declarația Balfour?
“În prezent Statul Israel este o realitate. Situația după un secol este însă complet diferită. Declarația Balfour în ultimă instanță a recunoscut un cămin național evreiesc în limitele dreptului public, ceea ce anterior în perioada otomană nu fusese”, spune Lucian Herșcovici.
“Dar nimeni nu a pus atunci problema, nici măcar Lordul Balfour că va apărea un naționalism palestinian arab. După cum nimeni nu a știut că va urma Holocaustul evreilor din Europa răsăriteană.”
Palestinienii și sprijinitorii cauzei lor din întreaga lume consideră Declarația Balfour un act responsabil de situația lor actuală.
Acordul de pace israelo-palestinian din 1993 la la Washington nu a pus capăt conflictului și nici nu a dus la crearea unui stat palestinian unanim recunoscut pe plan internațional.
Președintele palestinian Mahmoud Abbas a solicitat guvernului britanic să-și ceară scuze pentru Declarația Balfour, solicitare respinsă.