Serviciile de Securitate ale Albaniei, României și probabil ale RDG planificau operațiune de înlăturare de la putere a lui Gorbaciov și a susținătorilor acestuia. Planurile au eșuat din cauza aprecierii eronate a situației din URSS și de acasă, transmite siteul rusesc Sputnik citând
portalul VPK-News.ru („Curierul Industrial-Militar”).
RELATAREA SPUTNIK:
Pe 27-31 decembrie 1988, la stațiunea balneară albaneză Memëlisht, de lângă lacul Ohrid, se afla un grup de ofițeri ai Securității românești, în frunte cu șeful ei – generalul Iulian Vlad (1931-2017).
Aceștia sosise la invitația lui Simon Stefani (1929-2017), ministrul Sigurimi, Direcția a Securității de Stat din Albania. Ei urmau să convină asupra unui plan de contracarare a eventualelor tentative de răsturnare a regimurilor comuniste în ambele state, potrivit unui material publicat de portalul VPK-News.ru („Curierul Industrial-Militar”).
Astfel, delegația românească a sosit în Albania pe 20 decembrie – inițial la Stalin, unde au avut loc principalele festivități legate de ziua de naștere a lui Iosif Visarionovici Stalin (21 decembrie). Apoi au urmat negocieri la lacul Ohrid, unde ambele delegații au întâlnit anul 1989, ultimul și penultimul pentru România și Albania socialistă.
Așa cum se cunoaște, Nicolae Ceaușescu și autoritățile albaneze au criticat deschis “perestroika”. Iată de ce conducerea Securității considera posibil scenariul unui antentat comun al Moscovei și Washingtonului împotriva lui Ceaușescu. Totodată, aceasta presupunea că persoane influente de la conducerea KGB, aflate în opoziție față de Gorbaciov, ar putea împreună cu Biroului Politic al Comitetului Central al PC din URSS și Ministerului Apărării al URSS să-i demită din funcțiile de conducere pe Gorbaciov și pe simpatizanții lui. Sarcina consta în susținerea acestui proces.
Iulian Vlad a reamintit propunerea lui Ceaușescu (de la sfârșitul anului 1988) de a convoca o conferință internațională a partidelor comuniste, prin care să fie condamnată “colectiv” politica lui Gorbaciov. În acest fel, liderul român spera să accelereze momentul înlăturării liderului sovietic.
Partidul Muncii din Albania, Partidul Comunist din China, comuniștii din Cuba și Coreea de Nord au acceptat propunerea Bucureștiului, reiterată de președintele României la Congresul XIV al PCR de la sfârșitul lui noiembrie 1989. Însă Moscova, pentru a-și camufla acțiunile, a stabilit un dialog cu Comitetul Central al PCR, fapt care s-a finalizat cu o lovitură de stat și executarea soților Ceaușescu. Nicolae și Elena au reușit, înaintea execuții, doar să întoneze o strofă și un refren din “Internaționala”.
Conducerea Sigurimi a intuit o astfel de evoluție a lucrurilor. Aceasta propunea în cadrul negocierilor o cooperare mai strânsă cu cei care se află în opoziție față de gorbacioviști pentru a grăbi scoaterea acestora din funcțiile de conducere. De asemenea, a existat și o propunere de colaborare în această problemă cu Stasi.
Reprezentanții serviciului de securitate al Germaniei de Est au fost invitați la Ohrid, însă aceștia au propus albanezilor o întâlnire “separată” la începutul anului 1989. Întâlnire care așa și nu a mai avut loc. Se pare că liderii Germaniei de Est se temeau de o aliere a Berlinului cu Tirana și București, aflați în opoziție față de Moscova. Un astfel de pas, luând în considerație înrăutățirea situației în țară din 1988, ar fi stimulat acțiuni mult mai active din afară țarii, îndreptate spre o răsturnare a regimului din RDG și lichidarea republicii.
Înmânarea lui Ceaușescu, pe 27 ianuarie 1988, a ordinului lui Karl Marx, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, părea a fi un semnal de crearea a unei alianțe împotriva lui Gorbaciov între RDG și România, însă aceasta nu a ajuns să fie instituționalizată. Stasi, potrivit informațiilor existente, a intesificat contactele cu Securitatea română din 1987, însă nu a riscat să ia măsuri coordonate împotriva conducerii sovietice. Posibil, acest lucru era determinat și de prognoza lui Ceaușescu din septembrie 1988, care ar fi spus: “Nu vor îndrăzni să mă atingă”. La fel credea și Erich Honecker, cel puțin, până la începutul toamnei din 1989.
Delegația Securității a acceptat propunerile colegilor albanezi, însă a menționat că cele mai mari posibilități le are China. Fără participarea Beijungului planurile Bucureștiului și Tiranei pentru schimbarea conducerii URSS nu vor putea fi realizate. Însă albanezii au respins acestă idee, nu doar din cauza divergențelor politice între Tirana și Beijing din 1978.
În a doua jumătate a anilor 80, conducerea Chinei, menținând neînțelegerile ideologice cu URSS, a preferat să nu se amestice în politica lui Gorbaciov.
Liderii chinezi au lansat doar niște mesaje despre criza din URSS și cea din interiorul PC URSS. Presa occidentală nota atunci: Beijingul este concentrat asupra problemelor interne, în special asupra Tibetului, asupra reformării economiei și atragerii investițiilor occidentale. Iată de ce nu-și doreau o confruntare nici cu URSS, nici cu Occidentul.
Apropo, spre începutul anilor ’80, conducerea Chinei considera că destrămarea URSS și PC URSS este una inevitabilă.
Conducerea chineză a adus la cunoștința Bucureștiului poziția sa neutră, propunând românilor să părăsească demonstrativ Organizația Tratatului de Varșovia și să încheie o alianță militară cu Albania și Iugoslavia. În perioada lui Mao, spre deosebire de anii 1988-1989, China a promis să acorde un sprijin politico-militar unei astfel de alianțe balcanice.
Cu alte cuvinte, înțelegerile dintre Securitatea românească și Sigurimi albaneză din 1988 au rămas doar pe foaie, în contextul înrăutățirii situației din Albania și în special în România în 1989. Simon Stefani se plângea ulterior: “Părțile au întârziat cel puțin cu un an în realizarea acțiunilor de contracarare a lui Gorbaciov. Ramiz Alia, succesorul lui Enver Hodja, nu avea suficientă voință politică, asemenea predecesorului lui, pentru a a oferi un sprijin real, împreună cu România și Germania de Est oponenților lui Gorbaciov. La rândul lor, în România și Germania de Est au întârziat cu o evaluare realistă a urmărilor politicii sovietice în a doua jumătate a anilor ’80”.
