de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics
Aparent nimic. Dar curînd s-ar putea să vedem lucrurile din altă perspectivă. Una care să confirme pentru a mia oară vechea vorbă din bătrîni că nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește. Așa că n-ar fi de mirare ca PNL să se scufunde în caz de anticipate pe motiv de coronavirus, cum s-a scufundat CDR în 2000 pe motiv de FNI și firul roșu.
Scurt remember.
În anul electoral 2000, regimul Constantinescu-CDR, confruntat cu o situație neplăcută în sondaje, a încercat să lovească în PSD prin amorsarea a două scandaluri: căderea orchestrată a FNI prin zvonuri discret lansate în media și dezvăluirile privind firul roșu dintre București și Kremlin, instalat în 1996.
Primul ar fi trebuit să lege electoral PSD, de care Sorin Vîntu era extrem de apropiat – în special de gruparea Iliescu – de nenorocirea a sute de mii de români afectați de prăbușirea fondului de investiții. Al doilea era un atac încă mai direct la Ion Iliescu, virtual președinte în sondaje, care ar fi trebuit să-i consolideze imaginea de rusofil care a supervizat instalarea unei legături directe cu Kremlinul.
Planul nu o fi fost rău pe hîrtie.
Doar că au apărut niște ”mici” probleme pe parcurs.
Mai precis, cei din conducerea partidelor din CDR nu au știut – așa cum s-a aflat ulterior – despre existența unui contract între FNI și CEC-ul condus de un țărănist. Așa că furia păgubiților s-a îndreptat imediat spre CDR, investitorii cerînd să fie despăgubiți de instituția statului.
În al doilea caz, nu Iliescu s-a dovedit a fi cel mototolit, ci preacuratul Meleșcanu, ministrul de Externe din 1996 care se ocupase de instalarea firului roșu, dar care poza în 2000 în pro-occidental și reformist.
Ori, Meleșcanu era programat de structurile care îi susțineau partidul să ia din zestrea electorală a lui Ion Iliescu și a PSD, ceea ce înseamnă că distrugerea lui politică a menținut intactă forța social-democraților.
CDR a decontat crunt cele două manevre electorale, PSD și Iliescu au cîștigat zdrobitor, PNTCD ieșind cu totul din istorie, iar Emil Constantinescu fiind nevoit să abandoneze. CDR s-a desfăcut pe bucăți și s-a salvat cine a putut.
20 de ani mai tîrziu, avem un partid, PNL, și un președinte care încearcă o manevră electorală de forță, alegerile anticipate, pentru a prinde pe picior greșit același PSD.
Să nu ajungă să regrete asta, la fel ca CDR în 2000.
Ceea ce a explodat în aceste zile în Italia ar putea avea consecințe inimaginabile la noi, inclusiv politice.
Că ne-a speriat coronavirusul cînd acționa în China e una, dar că focarul de infecție s-a mutat acum într-o țară apropiată, cu vreo 1,5 milioane de români în ea, e cu totul altceva. Infinit mai grav.
Italia se confruntă cu starea de urgență, orașe întregi se pun în carantină, se închid cu zecile școli, spitale, restaurante, magazine, tribunale, se anulează competiții sportive, sunt afectate pînă și defilările de modă. Străzile multor orașe sunt goale, se golesc magazinele, se fac provizii, iar măștile au ajuns aur veritabil.
Numărul deceselor nu e mare, deocamdată, dar sperie puternic rata de contaminare, extrem de ridicată.
Din păcate în acest caz, între China și Italia sunt diferențe care pot agrava lucrurile: prima are un regim autoritar care poate impune mult mai lesne restricții cetățenilor, a doua e un model de democrație unde drepturile omului sunt mai greu de încălcat, plus că italienii sunt recunoscuți și pentru un anume nivel de indisciplină civică.
Sunt toate șansele ca epidemia din Italia să ia amploare mare în perioada care urmează.
Doar în zonele afectate pînă acum, Veneto și Lombardia, trăiesc aproape 200.000 de români.
Iar asta ridică un uriaș semn de întrebare: ce se va întîmpla cînd peste puține săptămîni zeci și zeci de mii de români din Italia vor veni în România pentru sărbătorile pascale?
Ministerul Sănătății tocmai a anunțat că românii care se întorc în țară din Veneto și Lombardia, unde s-au înregistrat cazuri de coronavirus, vor sta în carantină 14 zile.
Și recunoaște că „România ar putea fi mai expusă la apariția de cazuri de infecție cu noul coronavirus pe teritoriul național, din cauza dinamicii călătoriilor cetățenilor români pe rutele terestre și aeriene dintre cele 2 țări. Autoritățile de sănătate publică vor include persoanele care sosesc în România din localitățile afectate din regiunea Veneto și din provincia Lodi/Lombardia sau care au calatorit în aceste localități în ultimele 14 zile, în categoria celor care trebuie să stea după intrarea în țară în condiții de carantină timp de 14 zile. Aceste măsuri sunt similare cu cele aplicate de autoritățile italiene”, se arată într-un comunicat oficial.
Dacă vin cîteva zeci de români ar mai fi cum ar mai fi.
În ce carantină pot fi băgați, însă, cîteva zeci de mii?
Unde vor fi ținuți și cît timp, pentru că deja s-a descoperit că incubația e nu de 14, ci de 27 de zile?
Presa de la noi relatează deja despre apeluri disperate făcute de rudele din țară către românii din Italia să revină urgent acasă.
În contrapondere, autoritățile, cu președintele Klaus Iohannis în frunte, ar putea – sunt obligați, mai corect spus – să ajungă în situația de a face un apel public contrar, cerîndu-le să rămînă în Italia pentru a nu băga și România în malaxor.
Îi vede cineva, însă, pe Klaus Iohannis, Ludovic Orban ori Raluca Turcan să facă asemenea apeluri?
Preocuparea lor de moment e în cîte secții vor vota românii din Italia la anticipatele pe care le vor provocate cu tot dinadinsul, nu coronavirusul din peninsulă.
A cere diasporenilor să nu vină acasă ar crea riscul ca aceștia să se enerveze și să sancționeze PNL la vot.
Cum să-și asume liberalii și Iohannis asemenea risc?
”Descălecarea” coronavirusului în România în săptămînile care vin va găsi, foarte probabil, o criză politică și o administrație emasculată, cu un guvern interimar și – poate – un parlament la fel.
Autorități incapabile instituțional să adopte anumite decizii.
În ianuarie 1999, România s-a confruntat cu o criză teribilă, e vorba de mineriada de la Costești, cînd minerii au înfrînt forțele de ordine și amenințau să ia cu asalt capitala.
Ce s-a întîmplat atunci își amintesc mulți: guvernanții vremii au descoperit cu stupefacție că nu au nici măcar cadrul legal necesar decretării stării de urgență.
Președintele Emil Constantinescu a convocat parlamentul în sesiune extraordinară în regim de urgență, a convocat și CSAT la fel de urgent, iar guvernul Radu Vasile a făcut ședință în noaptea de 21-22 ianuarie pentru a emite ordonanța de urgență care să reglementeze starea de urgență.
Noaptea, ca hoții, ar fi zis azi tefeliștii…
Singura ședință de guvern din istoria postdecembristă derulată noaptea.
Acum, nici măcar acest lucru nu ar fi posibil, pentru că guvernul Orban nu poate da OUG-uri, ba nici ordonanțe simple.
Ce se va întîmpla dacă se derulează scenariul pesimist și România cade prada epidemiei de coronavirus pe filiera italiană?
Nimeni nu poate spune cu precizie în acest moment; atît doar că planurile politico-electorale ale guvernanților s-ar putea să sufere niște ”ajustări” pe care în prezent nici nu le visează.
Istoria a dovedit cu vîrf și îndesat că socoteala de acasă și cea din tîrg se potrivesc destul de rar, de regulă.
Iar epidemiile, spre deosebire de alegeri, nu prea se pot controla cu ajutorul serviciilor.
Nu cu al SRI, cel puțin, care ne amintim cum s-a făcut de rîs în 2006, cînd cu gripa aviară.
