de Silvia Uscov, avocat
De ce Elena Udrea va câștiga procesul la CEDO împotriva României?
(dacă mai sunt judecători la CEDO, și nu politicieni…)
Carta Drepturilor Fundamentale a UE (CDFUE) are un articol important, iar acesta este art. 52 care menționează că, pentru drepturile ce corespund unora garantate de CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de CEDO, UE putând acorda chiar o protecție mai largă (ceea ce nu am văzut să se întâmple), niciodată mai restrânsă.
Contrar așteptărilor unora care nu au citit niciodată CDFUE, însăși aceasta trimite în mod expres în alin. 4 și 6 ale aceluiași articol la tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și la legislațiile și practicile naționale atunci când trebuie să interpreteze drepturile acordate cetățenilor europeni.
Probabil printre cei care nu au citit CDFUE se numără chiar judecătorii CJUE, fiind mai degrabă interesați de apărarea intereselor financiare ale UE.
Și în România, conform art. 20 alin. 2 din Constituție, se asigură cea mai înaltă protecție a drepturilor omului, indiferent dacă acestea sunt în Constituție, legi naționale ori convenții internaționale.
Doar că judecătorii CCR (în majoritatea lor, deocamdată, că, după noile nominalizări de persoane la fel de puțin pregătite profesional ca cei de la CJUE, o să avem o majoritate de incompetenți) au fost „mai judecători” și, când au pronunțat hotărârea pe completele de 5 judecători, au prefigurat soluția pe care CEDO urma să o pronunțe în 2020, și au reținut lipsa garanțiilor constând în imparțialitatea obiectivă și a condiției tribunalului instituit prin lege, adică încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Pe 01.12.2020 Marea Cameră a CEDO a pronunțat hotărârea în cauza Guðmundur Andri Ástráðsson v. Islanda (eu îi spun cauza Gudmundur v. Islanda, pe scurt) în cadrul căreia a arătat că reclamantul nu fusese judecat de un „tribunal instituit prin lege”, similar Elenei Udrea.
Pentru că „legea”, spune CEDO, „cuprinde nu numai legislația care prevede înființarea și competența organelor judiciare, ci și orice altă dispoziție a dreptului intern care, dacă este încălcată, ar face neregulamentară participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea unui caz”.
CEDO mai spune în para. 226 din această hotărâre că „această cerință reflectă principiul statului de drept și urmărește protejarea sistemului judiciar împotriva influenței externe ilegale, în special de la executiv, deși nu este exclus ca o asemenea ingerință ilegală să poată proveni și din partea legislativului sau din cadrul sistemului judiciar în sine.”
În cazul României, cei 5 judecători ai completelor de la ICCJ trebuiau aleși toți prin tragere la sorți, doar că ICCJ a ales să pună unul dintre ei „cu mâna” (adică fix pe președintele instanței) printr-un act administrativ și contrar legii. În acest fel, ingerința ilegală în dreptul la un proces echitabil sub forma unui „tribunal instituit prin lege” a provenit chiar din cadrul sistemului judiciar.
După cum am spus mai sus, CJUE era obligată, să asigure interpretarea dreptului la un proces echitabil sub aspectul unui tribunal independent, imparțial și instituit prin lege prin raportare la jurisprudența CEDO care asigură interpretarea art. 6 par. 1 CEDO, ceea ce nu a făcut, Curtea de la Luxembourg încălcând chiar practica CEDO în materie.
De asemenea, trebuia să ia în calcul legislațiile și practicile naționale tocmai pentru că CCR pronunțase decizia pe completele de 5 judecători în 2018, CJUE încălcând art. 52 CDFUE.
Mai departe, pe 7 aprilie 2022, ICCJ a pronunțat o hotărâre prin care a adoptat poziția greșită a CJUE, continuând seria încălcărilor dreptului la un proces echitabil pentru Elena Udrea, refuzând să rejudece apelul formulat de aceasta.
În concluzie, invocând chiar practica CEDO, Elena Udrea are șansa de a câștiga procesul împotriva României la această instanță dacă nu va fi judecată de politicieni, ci de judecători.
Oare judecătorii de la ICCJ vor răspunde vreodată pentru această gravă eroare judiciară?
