Am urmărit cu atenție materialul Recorder intitulat „Justiție capturată” și valul de reacții pe care acesta l-a generat în spațiul public. Scriu aceste rânduri nu dintr-o poziție de ostilitate față de presă și nici dintr-o negare a dreptului legitim la critică, ci din perspectiva unui avocat care lucrează de peste 25 de ani cu instanțele de judecată și care privește cu reală îngrijorare direcția în care este împinsă dezbaterea despre justiție în România, scrie avocatul Robert Roșu in Juridice.
CE SUSȚINE ROBERT ROSU:
Reportajul nu poate fi ignorat. El creează emoție, indignare și o mobilizare rapidă a opiniei publice. Ridică și întrebări legitime. Problema este însă că această emoție nu pare pusă în slujba unei căutări a adevărului obiectiv, ci a direcționării publicului către o concluzie unică, prestabilită. Nu asistăm la o investigație jurnalistică echilibrată, care să confrunte perspective, să explice mecanisme juridice și să permită nuanțe, ci la prezentarea unui singur punct de vedere. Emoția înlocuiește analiza, iar sugestia ia locul probei.
Această abordare nu este un accident izolat. Ea pare să reprezinte al doilea val de critică neconstructivă la adresa justiției, după cel generat de dezbaterea privind pensiile magistraților. Și atunci, o chestiune complexă, cu implicații constituționale, europene și de sistem, a fost scoasă din registrul rațional și coborâtă în stradă, redusă la sloganuri și resentiment. Punctul de vedere al magistraților a fost fie ignorat, fie prezentat ca lipsit de legitimitate. Consecințele sunt deja vizibile: aud, nu fără îngrijorare, că recent, într-o instanță din țară, justițiabili au strigat la magistrați în sala de judecată, reproșându-le „pensiile”. Acesta este rezultatul direct al unei dezbateri purtate exclusiv emoțional, în care judecătorul este transformat în mod nepermis din garant al legii într-o țintă a frustrării publice.
Un element esențial care lipsește din actualul discurs despre „capturarea” justiției este contextul istoric. Dacă discutăm serios despre riscuri sistemice, nu putem ignora perioada 2010–2020 din justiția penală română. Unde sunt analizele consistente despre anii protocoalelor? Unde sunt documentarele ample privind ingerințele care aveau să fie confirmate ulterior ca ilegale? Avem un reper juridic incontestabil: Curtea Constituțională a României a admis excepții de neconstituționalitate și a constatat caracterul nelegal și abuziv al unor mecanisme integrate, în mod netransparent, în procedura penală. Atunci nu era justiția „capturată”? Iar atunci când, în urmă cu aproximativ zece ani, președinta Înaltei Curți afirma public că instanța supremă este un „partener de nădejde” al unui parchet, justiția nu era, din această perspectivă, vulnerabilizată? Zecile de relatări despre anchete disproporționate, condamnări fără probe solide, despre arestări preventive prelungite fără rațiune și despre presiuni instituționale nu au fost considerate, la acel moment, dovezi ale unui sistem deturnat de la lege?
Selecția memoriei nu este neutră. Ea indică faptul că nu se caută adevărul în integralitatea lui, ci se construiește o teză adaptată unui moment politic și social. Același lucru este valabil și în privința vocilor alese pentru a susține concluziile reportajului. Atunci când materialul se sprijină aproape exclusiv pe punctele de vedere ale unor magistrați precum Daniela Panioglu, Claudiu Sandu sau Andreea Chiș – voci cunoscute pentru poziționări publice constante, favorabile unor campanii anticorupție derulate adesea cu ignorarea limitelor legii și ale procedurii – nu este realist să ne așteptăm la concluzii echilibrate. Direcția este, în mod previzibil, una singură.
În paralel, se conturează o confuzie profund periculoasă: ideea că justiția se face în stradă. Justiția nu se face prin presiune mediatică, prin proteste sau prin verdictul formatorilor de opinie. Vectori de imagine precum Tudor Chirilă sau Cristian Tudor Popescu pot avea opinii civice legitime, dar nu cunosc legea, nu analizează dosare, nu administrează probe și nu motivează hotărâri. Faptul că astfel de voci ajung să indice judecătorilor ce soluții ar fi „corecte” subminează însăși ideea de independență a justiției și transformă popularitatea într-un criteriu de legalitate.
Aceeași distorsiune se regăsește și în discuția despre prescripție, prezentată adesea ca indiciu de complicitate sau sabotaj intern. În realitate, prescripția este rezultatul unui traseu legislativ incoerent și al unei evoluții jurisprudențiale sinuoase, clarificate abia după ani de zile prin decizii succesive ale Curții Constituționale și dezlegări de drept ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Nu este nimic ocult sau excepțional aici, ci consecința unor modificări legislative repetate și inconsistente. A transforma această realitate tehnică într-o acuzație morală la adresa judecătorilor este profund incorect.
Deosebit de periculos este atacul tot mai direct la adresa Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte nu este o instituție abstractă, ci instanța supremă chemată, prin Constituție și lege, să asigure interpretarea și aplicarea unitară a dreptului în România. Rolul său este esențial pentru coerența sistemului judiciar, pentru securitatea raporturilor juridice și pentru predictibilitatea actului de justiție, indiferent de numele celor care, la un moment dat, o conduc.
A decredibiliza Înalta Curte pentru că pronunță soluții nepopulare sau pentru că aplică decizii obligatorii ale Curții Constituționale înseamnă a ataca însăși arhitectura statului de drept. Orice tentativă de a transforma aplicarea legii și a Constituției într-un reproș public riscă să submineze independența judecătorului și să creeze un precedent periculos. Sper, sincer, că magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se vor lăsa intimidați și că vor continua să pronunțe soluții exclusiv în baza legii, cu respectarea deciziilor Curții Constituționale și cu protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
Nu pot să nu observ, în același timp, că declanșarea acestui scandal nu pare întâmplătoare nici din perspectiva contextului politic și social mai larg. El izbucnește într-un moment în care alte subiecte sensibile vor trece în plan secund: miniștrii intens contestați public, decizii guvernamentale nepopulare, precum și recenta hotărâre a Curții Constituționale care a deschis calea creșterii taxelor, cu impact direct asupra cetățenilor. Suprapunerea acestor evenimente ridică, legitim, întrebarea dacă justiția nu este din nou transformată într-un paratrăsnet convenabil, menit să absoarbă nemulțumirea publică.
În acest climat tensionat, consider că ieșirea Curții de Apel București într-o conferință de presă a fost, într-o anumită măsură, o eroare. Nu pentru că magistrații nu ar avea dreptul să se apere, ci pentru că justiția nu câștigă nimic intrând într-un dialog conflictual cu o mică parte dintre jurnaliști prezenți, veniți mai degrabă să valideze un anume punct de vedere. Un comunicat sobru ar fi fost suficient. Justiția trebuie să vorbească prin seriozitate, discreție, aplicarea legii și respectarea deciziilor Curții Constituționale, nu prin confruntări mediatice.
În opinia mea, justiția este astăzi, poate mai mult decât oricând, singura putere a statului care menține un echilibru real între celelalte puteri. Tocmai de aceea este permanent supusă presiunii. A o slăbi prin campanii emoționale, prin etichete globale și prin delegitimarea constantă a magistraților înseamnă, în fapt, a slăbi statul de drept însuși. A susține justiția nu înseamnă a nega existența problemelor sau a refuza orice critică, ci a respinge transformarea acestor probleme într-un pretext pentru demolare.
Critica este necesară. Reforma este necesară. Dar ele trebuie realizate cu onestitate, rigoare și respect față de rolul judecătorului într-o societate democratică. Între reformă și demolare există o linie clară. Din punctul meu de vedere, astăzi această linie este periculos de aproape de a fi depășită.
