de Silvia Uscov, avocat
Asistăm la instalarea unui nou personaj în centrul poveștii odată cu interviul susținut la un extremist din SUA (ca doar nu avem doar la noi): Cristela, vocea familiei persecutate, viitorul simbol în jurul căruia să se adune susținătorii după ce-l condamnă pe soț.
Soțul are de răspuns unor acuzații penale, iar ea aduce în discuție parteneriatul România–SUA de parcă era la lecție de geopolitică la SNSPA. Apoi descrie România de astăzi ca fiind mai periculoasă decât cea de dinainte de 1989 și, dintr-odată, dosarele aproape dispar din conversație.
Mă întreb cât din această ambiție a fost, de fapt, împărtășită în cuplu. Mi se pare plauzibil să-l fi încurajat și să-i fi alimentat convingerile. Ce văd e disponibilitatea de a ocupa ea locul central, de a transforma criza familiei într-o tribună proprie. Aproape că pare să spună “acum priviți-mă pe mine în această dramă geopolitică”.
Acuzațiile la adresa soțului sunt convertite în acuzații la adresa țării și a UE. Publicului i se oferă o poveste în care familia întruchipează binele (un fel de familie divină), iar instituțiile răul (ptiu, drace). Ca deh, ei guvernează imaginar cu “poporul” (adică bieții oameni pe care i-au păcălit), n-au nevoie de instituții.
Psihologic, dacă accepți că totul este persecuție, orice probă incomodă poate deveni „fabricată”, iar orice măsură judiciară, încă o confirmare a complotului. Povestea ajunge astfel imposibil de contrazis pentru cei care o cred.
Cum poate să invoce cenzura când e liberă să spună toate bazaconiile pe unde se nimerește? Cum poate să invoce credință și să sădească atâta ură în oameni și dezbinare în societatea românească? Cum poate să vorbească despre patriotism și să accepte când lunaticul celălalt spune ca România și toată UE să fie sancționate?
