de Silvia Uscov, avocat
Nu am nimic de ascuns: CNP-ului fiscal
În proiectul de OUG publicat de MFP se prevăd două tipuri de „CNP-uri fiscale”:
a) NID (număr de identificare digitală) – se alocă oricărei PF în scop fiscal dacă nu vrea să folosească CNP
b) NIN (număr de identificare nefiscală) – se alocă oricărei PF sau entități care nu au calitatea de contribuabil (nu știu care sunt aceia pentru că probabil numai minorii nu au calitatea de contribuabil în România) ca să poată transmite/primi facturi
Străinii, respectiv PF nerezidente nu știu unde s-ar încadra.
Haideți să vedem problemele:
1. Suntem pe o piață unică europeană deci nu pot exista astfel de diferențe. O astfel de măsură poate duce la creșterea achizițiilor din alte state membre UE, în dauna comerciantului român, deci o lovitură în economia națională. UE adoptă măsuri unitare la nivelul pieței unice tocmai pentru a nu exista astfel de situații, iar România nu a solicitat derogări de la Comisia Europeană pentru a implementa un astfel de proiect. În orice caz, de ce nu ar acorda derogări dacă un stat membru UE își dorește subminarea economiei naționale spre profitul altor state membre? Să fie primit.
Pe de altă parte, nu am înțeles dacă și ce tip de număr de identificare se solicită străinilor (PF nerezidente) ori dacă trebuie ca înainte să cumpere și ei un pachet de gumă din România trebuie mai întâi să scrie la ANAF să îi dea număr de identificare.
2. În nota de fundamentare ni se spune că s-a decis folosirea NID/NIN pentru că prelucrarea CNP-ului s-ar putea să nu se facă în condiții stricte de securitate, ceea ce ne-ar expune la infracțiuni (de ex. furt de identitate).
Acestea sunt, totuși, numere de identificare națională, chiar dacă aplicabilitatea lor este mai restrânsă.
Citeam zilele trecute că hackerii ofereau spre vânzare la prețul de doar 4.000 EUR datele a 1.830.000 de clienți care au rulat prin sistemul de facturare online ai 2invoice.ro.
Astăzi sunt la vânzare de către gruparea Killsec la prețul de 25.000 EUR datele STB (Societății de Transport București).
a) Să mergem pe scenariul că statul este bun și corect: Imaginați-vă acum că toate cumpărăturile voastre, chiar și cele mai intime, ar putea fi devoalate în cadrul unor atacuri cibernetice. Orice PF ar putea fi victima unui ransomware în acest caz.
Ați putea spune că și acum faceți cumpărături online și băncile au datele voastre (datele conturilor bancare oricum sunt transmise și în prezent la ANAF). Da, dar băncile au sisteme de securitate superioare, mai bune decât ale statului (pentru că și sancțiunile sunt diferite, plus chestiunile reputaționale) și decât ale oricărui privat, chiar dacă nu perfecte.
b) Să mergem pe scenariul că nu aveți încredere în nimeni și vreți să vă protejați dreptul la viață privată: statul sau orice agent al lui poate să creeze profiluri ale persoanelor în funcție de achizițiile efectuate; profilurile nu trebuie să fie neapărat individuale, dar ar putea fi realizate statistici la nivel de masă; în funcție de aceste date, statul poate să acționeze pentru sau împotriva intereselor cetățenilor săi, similar cu ceea ce fac acum algoritmii din online.
Diferența față de algoritmii din online ale privaților este că privatul nu are acces la tot, pe când statul are. Statul mai are și puterea de a adopta legi și de a le pune în executare.
Eu nu vreau cetățeanul unui stat care să aibă o putere atât de mare asupra cetățenilor săi (Big Brother) pentru că atunci aș depinde de oamenii care se află la putere și care au propriile lor interese. Imaginează-ți că vine la putere la următoarele alegeri sau la cele de peste 4 ani partidul pe care îl disprețuiești cel mai mult și are acces la asemenea informații astfel încât poate să profite și să își consolideze puterea, de nici nu vei mai putea după aceea să îl schimbi într-un proces democratic.
Nu mie trebuie să îmi fie frică de stat, ci statului trebuie să îi fie frică de cetățenii săi, a zis-o într-o altă formă Thomas Jefferson.
3. O ingerință (limitare) în drepturi (cum ar fi dreptul la viață privată) trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, adică să fie un echilibru just între necesitatea ingerinței și protejarea drepturilor individului. În acest context, MFP trebuia să vină în primul rând cu un studiu serios care să arate impactul unei astfel de măsuri și beneficiile lui. Nu a venit. Astfel, nu și-a justificat limitarea dreptului nostru la viață privată și nici nu a oferit garanțiile necesare pentru a fi protejat. Pro-europenii ar trebui să se sesizeze în acest caz pentru că a fi pro-european înseamnă că-i ceri statului să îți protejeze drepturile conferite la nivelul instrumentelor UE sau prin CEDO.
4. Închei cu dialogul meu preferat atunci când vreau să le răspund celor care nu au nimic de ascuns (din finalul filmului „Anon”, pe care vi-l recomand):
”- Când îmi violați intimitatea, e un fleac. Dacă mi-o protejez, e infracțiune.
– Nu pricepi? Cu cât mai ascunsă, cu atât mai căutată. De ce e atât de important să nu te știe nimeni? Tu ștergi secretele tuturor. Al tău care e?
– Trebuie să existe unul?
– Toți avem ceva de ascuns.
– Asta faceți voi. Căutați zilnic secretele tuturor. Dar ce nu înțelegeți…e că nu am ceva de ascuns, ci n-am nimic ce vreau să vedeți.”
Un fel de it is none of your damn business.
