de Adriana Stoicescu, judecător
Cronică de Rusalii.
Domul e plin. Copii și părinți, emoționați și îmbrăcați ca pe vremuri, cu hainele cele mai bune, alea de duminică, cum mă tot bătea tata la cap că ar trebui și eu să merg….
Ne găsim cu greu loc, în penultimul rând. Lângă noi, un tată, genul corporatist și fițos, se plângea că pregătirea pentru ”asta” a fost deranjantă pentru odraslă și i-a cam distras atenția de la învățat.
Domnul de alături, invitat al familiei probabil, e neplăcut surprins că, deși suntem în Europa, nu e predica și în engleză… Corporatistul îi explică, jenat desigur, că în Banat așa e tradiția, cu slujbe în maghiară, germană și română.
Îmi înghit cuvintele și îmi întorc capul în cealaltă parte ca să nu îi ucid cu privirea…
Lângă perete stă o filipineză. Pare trecută de prima tinerețe, e în fiecare duminică la slujbă, cu Rozariul în mână și privirea în pământ. E singură, pierdută într-o mare de oameni ce trec apatici pe lângă ea.
În fața noastră se așează o altă străină. Pare pakistaneză.
E însărcinată și respiră greu.
Soțul rămâne în picioare, stingher, cu ochii plini de grijă spre ea. Nu par a fi deranjați de o Liturghie ce nu le gâdilă urechile în engleză, deși, poate, nu pricep foarte bine predica.
El îngenunchează, cu ochii plini de iubire și față luminoasă, în mijlocul unor oameni indiferenți, ce nu au nici chef și nici timp pentru un ritual ce i-a adus în biserică pentru că ”așa se face”.
La momentul în care ne urăm ”pace” filipineza și pakistaneza nu schițează niciun gest. Se tem sau se rușinează sau vor să evite un refuz….apoi își întind una alteia mâna.
Nu mai rabd și le bat ușor pe umeri.
Le întind mâna, le zâmbesc cu toată ființa mea și le spun ”pace”.
De parcă cerurile s-ar fi deschis și timpul s-ar fi oprit, s-au luminat la față și mi-au zâmbit, cum numai un om singur, ce găsește o mână întinsă, o poate face.
Părea că și pruncul din pântecele mamei tresare și zâmbește…
Mi-au zâmbit cu toată nesiguranța lor și dorurile lor și durerile lor de oameni departe de casă, pribegi în căutarea unei bucăți de pâine pe care noi ne-o refuzăm unii altora pentru că, nu-i așa, Dumnezeu ne deranjează cu poruncile lui anacronice.
Ne distrage atenția de la viața asta poleită cu fals și grandoare, carcasă strălucitoare ce sună a gol.
Ne enervează cu pretențiile Lui deplasate și învechite și inutile.
Ne ține în loc.
Și totuși, cu toate platitudinile Lui, uite că stie să ne surprindă și să ne lumineze sufletul cu un zâmbet stingher al unei filipineze și o mână întinsă a unei pakistaneze fericite că o catolică dintr-o țară atât de îndepărtată de casa lor, astăzi, de Rusalii, le-a văzut….
Azi am înțeles că ”Dumnezeu e iubire” nu e o vorbă goală.
