Aşadar: întîmplările tragi-comice la care, vrem-nu-vrem, suntem martori de ceva vreme, se distribuie pe vreo patru mari tipuri de discurs, toate avîndu-l ca axă pe Traian Băsescu, preşedintele care a reuşit să fie antipatic şi dacă vorbeşte şi dacă tace, şi dacă e la Cotroceni şi dacă nu mai e la Cotroceni, şi dacă intră în PMP şi dacă nu intră în PMP, şi dacă o apără pe Elena Udrea şi dacă nu o apără, scrie Andrei Pleșu pe blogul său, găzduit de ziarul Adevărul.
Concluzia lui Pleșu:
Concluzia lui Pleșu:
Notez, în treacăt, că mai există două sub-categorii de observatori ai spectacolului: A. Foşti (sau încă) partizani ”băsişti”, descumpăniţi, îngrijoraţi, cuprinşi de teama că, poate, s-au înşelat, că, poate, ”omul lor” e mai ”complex” (în sens rău) decît credeau. B. Anti-băsişti fanatici, care se străduiesc să dea vina tuturor neregulilor pe ”intelectualii lui Băsescu”, care l-au idolatrizat, l-au copleşit cu omagii, l-au sprijinit necondiţionat. Cum ”textele omagiale” sunt greu de identificat, se caută mari privilegii (la fel de greu de identificat) apărute drept plată pentru ”băsism”. În orice caz, exercitarea dreptului la propria opinie, la propria opţiune e tratată ca o infracţiune. În balamucul general, se aud, adesea, voci amuzate, gata să ne consoleze: ”Măcar nu putem spune că ne plictisim!” Nu sunt de acord. Cred, dimpotrivă, că sosul în care ne mişcăm în ultima vreme, e înecăcios, din ce în ce mai previzibil, din ce în ce mai lipsit de gust. Eu unul mă plictisesc. Cînd totul devine posibil, nimic nu mai poate fi cu adevărat interesant.