Am avut, în mai multe rînduri, o reacţie de simpatie declarată faţă de Sanctitatea Sa Papa Francisc. A făcut gesturi îndrăzneţe şi mărinimoase, a spus lucruri memorabile (printre ultimele, un avertisment faţă de un posibil „Alzheimer spiritual“ al Bisericii), a adus la Vatican şi pe scena lumii un aer de cordialitate, de firesc, de nonşalanţă diponibilă, cu care nu eram obişnuiţi. Din păcate, discursul său din Bolivia mi-a turtit fesul. Nu mai ştiu cine e omul, ce vrea de fapt, în ce „război“ este înregimentat, afirma Andrei Plesu despe opiniile exprimate de Papa in turneul sau sud american.
Evident, Sanctitatea Sa este un om liber şi nu i se pot interzice convingeri proprii şi opţiuni conjuncturale. Dar există, totuşi, ca să zicem aşa, o „fişă a postului“! Şi din acest punct de vedere, discursul său bolivian e stupefiant. Stupefiant prin tematică, prin stilistică şi prin aparatul de protocol care l-a însoţit. Putea fi discursul unui prim-ministru de stînga, al unui secretar general ONU, al unui militant al „verzilor“ din RFG, al unui activist socialist, sau chiar al preşedintelui Evo Morales, al cărui oaspete era. Nu discut acum adevărul sau neadevărul unora dintre spusele Papei Francisc. Discut atitudinea. Nu vreau să aud din gura unui mare prelat ceea ce pot auzi – şi aud de ani de zile – din gura oricărui politician, uns cu toate unsorile demagogiei cochete ideologic. Ştiu: vrem o „nouă ordine mondială”, condamnăm „colonialismul” şi „noul colonialism”, „vrem schimbare”, înfierăm banul şi profitul, dăm de pămînt cu FMI-ul şi cu marile corporaţii capitaliste, oblojim „demnitatea” falimentului grecesc, cerem imperativ ajutor pentru năpăstuiţi, dar fără concesii de „suveranitate”. Unii sunt obligaţi (şi trebuie să fie fericiţi) să ajute, alţii sunt „obligaţi” (şi mîndri) să primească. Oricum, a se slăbi cu „austeritatea”!, mai afirma Andrei Plesu.
Încununarea derapajului papal a fost gesticulaţia de protocol a preşedintelui bolivian şi reacţia tandră, „creştinească”, a oaspetelui său. Evo Morales, purtînd o vestă pe care se află imprimat chipul eficientului asasin Che Guevara, face cadou Suveranului Pontif o sculpturică de lemn, reprezentînd secera şi ciocanul. Pe mînerul viril al ciocanului vedem imaginea lui Iisus răstignit! Prima observaţie: obiectul e de un kitsch suveran! Se pot face lungi prelegeri despre prostul gust, pornind de la analiza strict estetică a acestui „crocofant” solemn. Pe de altă parte, avem de a face, aici, cu o dublă falsificare. O falsificare, mai întîi, a vechiului simbol comunist. „Secera şi ciocanul” consacrau, prin juxtapunere, solidaritatea de clasă dintre ţărănime şi proletariat, înăuntrul unei „noi ordini”, pentru care credinţa era „opium” pentru popor, unealtă burgheză de fraierit masele pauperizate. Cum să adaugi acestei ideologii imaginea-cheie a creştinismului, emblema credinţei? Dar falsificarea afectează şi religia: a anexa simbolul luptei de clasă tradiţiei creştine e a face din Iisus o figură premonitivă a marxism-leninismului, a amesteca sofistic tărîmul „Cezarului” cu cel al lui Dumnezeu, a fi, simultan, slujbaş al lui Mamona şi al lui Hristos, precizeaza Plesu.