Socotesc urgentă reconsiderarea riguroasă a deciziilor luate de Tribunalele Poporului de la mijlocul anilor `40, invocate adesea de „Institutul Elie Wiesel” drept argument al propunerilor lui de „epurare”, scrie filosoful Andrei Pleșu pe blogul său găzduit de adevarul.ro în replică la acuzațiile aduse scriitorului Vintilă Horia, caz semnalat de FLUX 24.
Cum se poate justifica invocarea, după aproape 70 de ani, după o tranşantă schimbare de regim şi după condamnarea comunismului ca fiind „nelegitim şi criminal”, a unor „hotărîri” luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar?, mai scrie Pleșu.
Orice act juridic care se respectă ştie că vinovăţia, ca şi greşeala, sunt mărimi variabile. Una e găinarul care-ţi fură portofelul, alta e tîlharul care îţi ia gîtul. Una e tînărul bezmetic şi idealist, uşor de sedus către ideologia „revoluţiei” salvatoare, gata să teoretizeze euforic despre „orînduiala cea crudă şi nedreaptă”, alta e teroristul care îşi face o profesiune din execuţia sîngeroasă a „adversarilor”. De greşit, greşesc şi unii şi ceilalţi. Dar a nu deosebi între gradele lor de vinovăţie e a practica o „justiţie de lemn”, dreptatea în alb-negru a bîtei. Da, există texte de tinereţe ale lui Eliade, Cioran, Noica sau Vintilă Horia, greu de digerat din perspectiva ororilor pe care Legiunea le-a provocat în lumea românească. Dar a pune semnul egal între ei şi decemviri, între ei şi nicadori e a pune semnul egal între concesiile lui George Călinescu sau „adeziunile sincere” ale unor tineri intelectuali marxişti din anii `50-60` şi Alexandru Nicolski sau Alexandru Vişinescu. Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran, după cum nu cred că torţionarii de la Piteşti erau tobă de literatură marxizantă. Dacă e aşa, păi mai aproape de crimă e Sadoveanu care, în calitate de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, a semnat mai multe condamnări la moarte. (Gurile rele îl consideră implicat şi în condamnarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fiu al bunului şi vechiului său amic D.D.Pătrăşcanu!). Ce facem? Îi dărîmăm statuile? Construim un tribunal care să radiografieze, fără discernămînt, toate „abaterile” scriitoriilor români? Care de extrema-dreaptă, care de extrema-stângă, care cam muieratic, care cam beţiv, care mai de care mai uşor de cumpărat? Îl stigmatizăm pe Shakespeare pentru antisemitismul latent al portrtetului lui Shylock?, mai afirmă filosoful.
Vestea „bună” este că România, prin aceste exerciţii de intransigenţă, se califică la vîrful corectitudinii politice. În alte ţări, mai înapoiate din punct de vedere al rigorii morale, lucrurile n-au mers atît de departe. Gottfried Benn, în ciuda unui – e drept, scurt – episod nazist, a binemeritat importantul premiu Georg Büchner în 1951! Heidegger e considerat încă un reper al filosofiei contemporane, deşi a fost rector, vreme de 8 luni, în plină dictatură hitleristă. Ernst Jünger, ofiţer în armata nazistă care a ocupat Parisul, şi-a păstrat onorabilitatea. Pe Hans Georg Kiesinger, cancelar german în anii `60, nu l-a afectat prea mult episodul său nazist dinaintea războiului. Nici pe preşedintele german Walter Scheel. Nici pe marele „scriitor de stînga” Günter Graas – înregimentat, de timpuriu, în Waffen-SS. Cu gîndul la aceste „pogorăminte” înţelepte, sunt înclinat să spun dlui Alexandru Florian: „Nu e rău ce faceţi! Slujiţi o cauză bună! Dar renunţaţi la topor şi la sentinţa răstită. Recurgeţi mai des la subtilitate şi la inteligenţă, cum n-au ştiut să o facă cei pe care îi incriminaţi! Veţi fi uimit ce rezultate bune veţi obţine!”, concluzionează Pleșu.
