O analiză a lui Fiodor LUKIANOV, redactor-șef al revistei „Rusia în politica globală”, președinte al Prezidiului Consiliului pentru Politică Externă și de Apărare al Rusiei, director de programe științifice al Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai”
Statele Unite și Israelul au indicat drept principal motiv al agresiunii împotriva Iranului apărarea țărilor lor și a întregii lumi de amenințarea nucleară. Iranul ar fi reușit, chipurile, să acumuleze în secret atât de mult uraniu de uz militar încât i-ar fi suficient pentru 11 bombe atomice. Dar după o săptămână de bombardamente s-a constatat că nu este vorba doar despre amenințarea nucleară.
Despre cauzele războiului
Războiul cu Iranul reprezintă faza finală a lichidării Orientului Mijlociu așa cum a apărut el în secolul XX, în procesul de declin și de destrămare a imperiilor coloniale. Punctul de plecare al etapei actuale poate fi considerată, probabil, operațiunea „Furtună în Deșert” de acum 35 de ani: primul atac al SUA asupra Irakului pentru eliberarea Kuweitului ocupat de Saddam Hussein. Acele evenimente au venit într-un moment de cotitură la nivel internațional: sfârșitul Războiului Rece, autodizolvarea URSS și apariția „momentului unipolar”, cu alte cuvinte hegemonia mondială a Statelor Unite.
Iar tot ce a urmat – atacul islamiștilor asupra New York-ului și Washingtonului, din septembrie 2001, lupta globală împotriva terorismului, acțiunea de represalii în Afganistan, invazia Irakului din 2003, „primăvara arabă”, intervenția în Libia, stimularea războiului civil din Siria etc. – a însemnat intrarea într-un vârtej, pierderea rapidă a controlului asupra întregului proces. Politica Statelor Unite (și, după ele, a tuturor celorlalți) s-a transformat într-un răspuns reactiv la schimbările rapide, iar SUA au fost prinse între necesitatea de a ieși din capcana pe care și-au creat-o singure și imposibilitatea de a face acest lucru fără riscul de a-și pierde influența nu doar în Orientul Mijlociu.
Privind retrospectiv, se poate constata că aproape toate deciziile Casei Albe privind Orientul Mijlociu din ultimele decenii au avut un caracter situațional. Posibilele consecințe nu se calculau nici măcar cu doi-trei pași înainte, deși fiecare pas luat separat era prezentat ca strategie ideologică și geopolitică bine gândită.
Analiza genezei politicii americane din această perioadă este o temă educativă, dar separată. Este suficient de consemnat faptul că Donald Trump – și în primul, și în al doilea mandat – a ridicat steagul primatului intereselor SUA și al necesității de a pune capăt aventurilor angajate departe de granițele federale, mai ales în Orientul Mijlociu.
Iranul este însă cea mai puternică țară dintre toate cu care Statele Unite au intrat în confruntare directă după Al Doilea Război Mondial. Iar problema nu constă în capacități militare, ci în potențialul general, amploare și tradiții. Iar încercarea de a scoate încă un pilon de sub întreaga construcție regională (după centre istorico-culturale precum Bagdadul și Damasc) promite consecințe majore, indiferent de cum se va încheia faza atacului.
Despre rolul Israelului
Potrivit părerii răspândite la Washington, Netanyahu și Trump s-au înțeles să înceapă un mare război împotriva Iranului înainte de Anul Nou, la Washington, iar decisiv a fost punctul de vedere exprimat de premierul israelian. Trump a întors spatele principiului neamestecului în treburile altora, Casa Albă a făcut, probabil, o evaluare incorectă a stării politice a Iranului: un colaps imediat. Și s-a mizat pe repetarea scenariului din iunie anul trecut – o lovitură chirurgicală și șocantă urmată de declararea victoriei. Când așa ceva nu s-a întâmplat, iar întreaga regiune a ajuns destabilizată, Administrația SUA s-a trezit în situația de care se temea: imposibilitatea de a ieși din joc fără riscul de a părea învinsă. Din punct de vedere politic, Trump avea nevoie de sprijin nu atât din partea lobby-ului israelian, cât din partea vastei și bogatei comunități de evanghelici americani, pentru care Israelul este important ca loc al viitoarei a doua veniri a lui Hristos. Iar pe plan personal, un rol decisiv îl joacă ginerele președintelui, Jared Kushner, strâns legat de interesele israeliene și în special de cercul premierului Netanyahu.
Despre posibilele rezultate ale războiului
În perspectivă, carcasa Asiei Occidentale ar trebui să cuprindă doi factori: dominația militară a Israelului asupra întregii regiuni și interconectarea financiar-economică a Israelului cu monarhiile din Golf, o parte semnificativă din dividendele căreia va reveni Statelor Unite. Dintre jucătorii independenți rămâne Turcia, dar care, în primul rând, este membră NATO și există pârghii de control, iar în al doilea rând, în Israel se aud deja opinii că, în etapa următoare, va trebui clarificată și relația cu Ankara.
Judecând după toate aparențele, Israelul este interesat de un scenariu radical, până la dezmembrarea Iranului așa cum arată el acum – nu doar politică, dar și teritorială. Dar și simpla distrugere a influenței militar-politice a ayatollahilor ar fi un rezultat acceptabil.
Dar chiar dacă presupunem că înfrângerea militară a Iranului se va produce într-un timp relativ scurt, ce va fi mai departe, este neclar. Exemplul Irakului anului 2003, când cele mai mari probleme au început tocmai după ce George Bush a declarat victoria militară, nu promite nimic bun. La Washington s-ar prefera scenariul sirian după căderea puterii familiei Assad: islamiștii ajunși la putere s-au dovedit capabili să guverneze și să negocieze. Dar, în primul rând, a fost mai degrabă o chestiune de noroc; în al doilea rând, procesul nu este deloc încheiat; iar în al treilea rând, amploarea situației actuale este cu totul alta.
Despre consecințele războiului la nivel mondial
Ignorarea procedurilor juridice a ajuns la un nou nivel. În ajunul invaziei din Irak, Administrația SUA a încercat totuși să obțină aprobare – atât în interiorul țării, cât și în Consiliul de Securitate al ONU. Cabinetul lui Trump nu face așa ceva din principiu. Folosirea forței, inclusiv cu ocolirea normelor acceptate și împotriva unui adversar evident mai slab, nu este o noutate. Însă Statele Unite și Israelul cultivă în relațiile internaționale forța brută, justificată aproape deschis doar prin simplul fapt al existenței ei. Amenințările care se fac auzite la adresa multor state trimit înapoi cu o pereche de secole, în epoca în care ritualurile diplomatice erau considerate inutile. Iar SUA dau încă tonul politicii mondiale. Îi așteptăm pe epigonii lor.
Merită o atenție separată lovitura de decapitare lansată de Israel (aprobată public de SUA), în urma căreia a murit Liderul Suprem al Iranului împreună cu întreaga lui familie și o parte considerabilă a conducerii militare. Practica, folosită de mult de Israel împotriva liderilor formațiunilor paramilitare și teroriste, nu fusese aplicată până acum împotriva șefilor de stat recunoscuți la nivel internațional. Ce concluzii vor trage liderii diferitelor țări aflate în conflict cu Israelul și Statele Unite sau care riscă un astfel de conflict depinde de capacitățile lor. Dar liderii statelor nucleare care nu sunt aliați ai SUA au dreptul să se gândească la importanța excepțională nu doar a existenței unui arsenal, ci și la disponibilitatea de a-l folosi.
Abordarea lui Donald Trump (nu doar în acest război, ci în general) neagă orice instituții, cu excepția celor pe care le creează el însuși pentru propriul său folos (Consiliul pentru Pace, care, apropo, păstrează și el tăcerea). Trump intenționează să trateze cu fiecare țară separat, considerând – nu fără motive – că în formatul unu la unu America este mai puternică decât aproape toate, cu excepția Chinei și într-o anumită măsură a Rusiei.
Orice încercare a statelor de a-și uni potențialele pentru a-și întări pozițiile în fața Washingtonului îl aduce pe Trump aproape în pragul furiei. Și, deoarece nimeni nu-și dorește să se expună izbucnirilor lui de mânie și să primească noi taxe vamale sau alte măsuri punitive, toți, inclusiv China, preferă să manevreze și să evite o confruntare directă, mizând pe acorduri bilaterale.
Alegerea în favoarea creșterii la maxim a propriei capacități de luptă este făcută acum de toți cei care pot. Dar destrămarea țesăturii relațiilor internaționale, la care lucrează acum cei mai hotărâți actori globali, va crea tot mai multe probleme pentru toți. Iar rezolvarea lor este mai ușoară prin unirea eforturilor în interesul propriei securități. Inclusiv pentru a ține în frâu cei mai destructivi actori ai politicii internaționale.
(Articolul scris pentru revista ”Expert”)
