Fostele colonii franceze i-au dat un mare șut în fund lui Macron. Președintele francez a venit în Cambodgia cu ambiția de a-și impune omul la șefie și pleacă fără să obțină nimic. Alegerea a fost amînată cu un an, cînd Macron nu va mai fi în funcție și nu va mai putea încerca pe sub masă să-și impună oamenii de casă în funcții internaționale. O înfrîngere de proporții pentru cel considerat cel mai slab președinte francez, la fel și pentru România, care și-a făcut un ditamai obiectivul dintr-o funcție într-o organizație în care nimeni nu prea înțelege ce caută, cam ca Australia la Eurovision. Ca rușinea să fie completă, perdantul Cioloș mai și scuipă venin după eșec, cerînd schimbări de reguli și denunțînd jocuri de culise, adică exact cele care l-au propulsat drept candidat.
Macron și-a asumat personal susținerea candidaturii lui Dacian Cioloș. Alegerea era cel puțin discutabilă. România nu este o țară francofonă, nu a fost colonie franceză și nu are legăturile istorice, culturale și lingvistice pe care le au statele africane pentru care Francofonia reprezintă o parte importantă a identității lor. Sigur, franceza are o tradiție în educația și cultura românească, dar una este să vorbești despre francofonie ca moștenire culturală și alta să pretinzi că poți reprezenta comunitatea politică și lingvistică a zeci de state africane.
Pentru multe dintre acestea, candidatura unui român promovat cu insistență de Paris putea să pară nu doar nepotrivită, ci chiar o demonstrație de aroganță. Ca și cum Franța ar fi vrut să le explice africanilor cine ar trebui să conducă organizația care, teoretic, le reprezintă și interesele. Glumind puțin, am spune că omul alb e adus din nou să ”creștineze” Africa. Iar reacția a venit.
Milioane de lei aruncați de România pe geam
Statul român nu s-a zgîrcit cu banii. Guvernul a alocat peste două milioane de lei pentru susținerea candidaturii lui Cioloș, în timp ce președintele Nicușor Dan s-a implicat personal în operațiunea diplomatică. A mers pînă în Cambodgia pentru a-și susține favoritul și a folosit inclusiv întîlnirile cu lideri africani, organizate în marja reuniunii ONU, pentru a-i construi acestuia o majoritate.
Cu alte cuvinte, am mobilizat bani publici, relații diplomatice și timp prezidențial pentru o candidatură care, în cele din urmă, nu a reușit să-și găsească locul în jocul politic al organizației. Nicușor a făcut deplasarea în Cambodgia cu un avion de lux, stil Iohannis, într-o operațiune care, judecată după rezultat, seamănă cu o excursie diplomatică foarte costisitoare.
A existat și sprijinul lui Macron, care a încercat să obțină o soluție consensuală între statele africane. Numai că lucrurile nu s-au desfășurat după scenariul de la Paris. Disputa principală s-a purtat în jurul candidaturii pentru un al treilea mandat a actualei secretare generale, Louise Mushikiwabo, din Rwanda. Republica Democrată Congo s-a opus categoric și a amenințat că părăsește organizația dacă aceasta va fi realeasă. În spatele disputei se află conflictul dintre Kinshasa și Kigali, despre care am scris sîmbătă, cu acuzațiile privind sprijinul Rwandei pentru gruparea M23, acuzații respinse de guvernul ruandez.
În aceste condiții, statele membre au preferat să amîne alegerea cu un an, pentru a evita o ruptură majoră. Mushikiwabo rămîne în funcție, iar candidatura lui Cioloș nu a mai ajuns la vot. Potrivit informațiilor apărute în timpul negocierilor, acesta ar fi avut în jur de șapte susțineri din cele 53 posibile. Un rezultat care arată dimensiunea reală a eșecului, dincolo de fotografiile oficiale și de declarațiile optimiste.
Cioloș descoperă jocurile de culise. Tocmai el!
Poate că partea cea mai sugestivă a întregii povești este reacția lui Dacian Cioloș. În loc să accepte cu demnitate că proiectul său politic nu a reușit să convingă suficient de multe state, fostul premier a publicat un mesaj nervos pe Facebook, în care a criticat modul de funcționare al organizației și a vorbit despre necesitatea schimbării regulilor de alegere. Cioloș s-a declarat dezamăgit de faptul că Francofonia nu a reușit să ia o decizie, a criticat criteriile geografice folosite în evaluarea candidaților și a acuzat, în esență, lipsa de încredere și jocurile care au împiedicat un rezultat.
A cerut limitarea mandatelor secretarului general la maximum două, clarificarea procedurii de vot și introducerea principiului rotației geografice. A avertizat chiar că o țară nu ar trebui să ia organizația ostatică atunci cînd nu acceptă să piardă competiția.
Interesantă observație, venită din partea unui candidat a cărui ascensiune a fost construită tocmai printr-o susținere politică din partea Franței, aceeași care l-a făcut comisar european cu ani în urmă pentru a-i servi interesele agricole la Bruxelles. Cioloș pare să fi descoperit brusc că în organizațiile internaționale există jocuri de culise, interese regionale și negocieri politice. Pînă ieri, cînd aceste mecanisme lucrau în favoarea sa, ele păreau să nu-l deranjeze prea tare.
Macron pierde mai mult decît Cioloș
Dincolo de aventura românească, adevăratul perdant al summitului este Macron. Cioloș pierde o funcție, România pierde bani și credibilitate, dar președintele francez încasează ceva mult mai important: încă o demonstrație a faptului că nu mai poate dicta în Africa așa cum o făceau predecesorii săi. Mali, Niger și Burkina Faso au părăsit deja organizația, după ce relațiile cu Parisul s-au deteriorat puternic.
Există aici și o ironie politică de proporții. Macron a venit să-și arate forța, dar următoarea alegere se va desfășura într-un moment în care el nu va mai fi președintele Franței.
Este greu să nu vezi în această evoluție încă o lovitură dată prestigiului francez de către statele africane care nu mai acceptă să fie tratate ca simple anexe diplomatice ale Parisului. Iar pentru Macron, care se apropie de finalul mandatelor sale într-un climat intern extrem de dificil, episodul este o nouă pată pe o moștenire politică deja contestată.
România rămîne însă cu propria factură. Peste două milioane de lei cheltuite, o deplasare prezidențială în Cambodgia, eforturi diplomatice consistente și un rezultat care nu justifică investiția.
Iar Macron? El a primit o lecție pe care fostele colonii franceze par hotărîte să i-o repete: vremurile în care Parisul stabilea cine urcă pe scenă și cine primește aplauzele s-au cam terminat. De data aceasta, Franța a plecat fără trofeu. Și, dacă am vorbi, metaforic, despre curse, calul lui Macron nici măcar nu a mai ajuns la linia de sosire.



