Afacerea conducerii UE

Diplomaţii, angajaţii publici europeni, jurnaliştii – cu toţii revin în aceste zile la Bruxelles după vacanţa de vară şi îşi reiau încet-încet activitatea. În aceste zile de sfârşit de august mai rămâne însă şi ceva răgaz pentru o cafea la soare sau pentru zvonuri şi speculaţii. De pildă legate de cine va ocupa ce post la vârf în instituţiile europene începând cu anul viitor.

În mai 2019 va fi ales un nou Parlament European. În octombrie noul preşedinte al Băncii Centrale Europene, pentru ca în noiembrie să fie constituită şi noua Comisie Europeană, formată din 28 de comisari. În decembrie va fi numit noul preşedinte al Consiliului UE, reprezentanţa statelor membre. Lupta internă pentru ocuparea acestor posturi-cheie, de care va depinde politica UE pe următorii ani, e deja în plină desfăşurare. Oficial însă, politicienii şi angajaţii publici se comportă ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic.

Nimeni nu ştie nimic

În ocuparea acestor posturi la vârful UE, mulţi factori joacă un rol improtant: apartenenţa politică, vârsta, sexul, experienţa în funcţii de conducere, naţionalitatea, popularitatea în rândul statelor membre, poziţia faţă de diferite chestiuni de interes major, cum ar fi uniunea monetară. Organizaţia non-guvernamentală „Votewatch” a efectuat deja în primăvară un sondaj pe un eşantion de 1000 de persoane din rândul personalului european de la Bruxelles pe tema ocupării noilor posturi de conducere din instituţiile europene. A reieşit că mediatorul Brexit, francezul Michel Barnier, ar deveni noul preşedinte al Comisiei Europene. Germanul Manfred Weber ar prelua preşedinţia Parlamentului European, pentru ca alt german, Jens Weidmann, să fie numit în funcţia de şef al Băncii Centrale Europene. Potrivit aceluiaşi sondaj, premierul Olandei, Marc Rutte, ar urma să devină preşedintele Consiliului UE.

Dar această listă a potenţialilor noi înalţi demnitari europeni nu e chiar perfectă, susţin unii observatori. Mai întâi pentru că Michel Barnier e cam în vârstă, având 67 de ani, şi nu reuşeşte să încheie la timp negocierile pe tema Brexit, apoi pentru că Weber şi Weidman sunt amândoi germani şi o funcţie-cheie nu poate fi deţinută decât de o singură persoană dintr-o anumită ţară membră şi, în sfârşit, pentru că niciunul dintre aceşti politicini nu este femeie. Sexul joacă şi el un rol. Cancelara germană, Angela Merkel, a cărei părere are greutate în acest carusel al posturilor-cheie, încearcă, se pare, s-o convingă pe franţuzoaica Christine Lagarde să părăsească şefia FMI pentru a ocupa unul din posturile de conducere din instituţiile UE. Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, în schimb, şi-ar dori promovarea comisarei europene daneze Margrethe Vestager într-o funcţie mai înaltă.

Merkel şi Macron evită declaraţiile oficiale

E mai mult ca sigur că Franţa şi Germania vor să deţină câte un reprezentant în aceste poziţii de vârf. Se presupune că Emmanuel Macron ar vrea ca un francez să ocupe postul de şef al BCE, iar Angela Markel ca actualul ministru german al Economiei, Peter Altmaier, un politician fidel cancelarei, care vorbeşte bine engleza, olandeza şi franceza, să devină noul preşedinte al CE. Bineînţeles că acestea sunt doar speculaţii. Nici Macron şi nici Merkel nu se pronunţă deschis în acestă chestiune. Presa germană notează deja de câteva zile că şansele lui Jens Weidmann de a prelua conducerea BCE scad.

Extrem de dificilă va fi desemnarea noului preşedinte al CE. Actualul şef al Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Juncker, nu vrea să rămână în funcţie. Acest post şi-l doresc, ce-i drept, mulţi, numai că persoana respectivă trebuie mai întâi să fi obţinut, în calitate de candidat la vârf al unui partid, o victorie la alegerile europene. Viitorul şef al Comsiei UE va aparţine formaţiunii politice care a obţinut cele mai multe voturi la scrutinul din luna mai. Acesta va fi ales de cei 28 de şefi de stat şi de guvern ai Uniunii Europene. Parlamentul European va putea doar să accepte sau să respingă acest candidat, nu să şi numească unul propriu.

Ce se întâmplă, însă, dacă în 2019 multe fotolii din Parlamentul Eurpean vor fi ocupate de populişti şi eurosceptici din Italia, Germania sau Suedia, de pildă? Şi vor reuşi şefii de stat şi de guvern ai UE, cu viziuni atât de diferite, să cadă de acord asupra unui candidat comun? Ocuparea posturilor-cheie va coincide cu dezbaterile pe tema bugetului UE pe perioada 2021-2027, iar după încheierea mandatului comisarului de resort, germanul Günther Oettinger, aceste negocieri se anunţă a fi extrem de dificile. Nu e exclus ca în aceste negocieri ţări ca Italia, Ungaria sau Polonia să pună condiţii legate de ocuparea funcţiilor-cheie în UE. Dar la fel de posibil e şi ca Germania, care contribuie în cea mai mare măsură la bugetul UE, să folosească acest argument în discuţiile privind repartizarea posturilor de vârf din instituţiile europene.

Manfred, who?

Aşadar situaţia va fi destul de complicată.”Va fi foarte greu să mai păstrezi o privire de ansamblu”, apreciază un diplomat european. Şi mai greu va fi pentru simplul cetăţean al UE să priceapă cine pentru ce post candidează şi contra cui. Numele candidaţilor le sunt, în mare parte, necunoscute oamenilor de rând. Câţi au auzit de politicianul CSU bavarez Manfred Weber, care ar putea fi ales în septembrie de către formaţiunile conservatoare drept candidat principal al germanilor? În cazul în care aceasta ar fi pe placul cancelarei Merkel.

Şi dacă speculaţiile sunt în toi, atunci îmi permit şi eu câteva: Angela Merkel (Germania) preia postul de preşedintă a Comisiei Europene, Benoît Cœuré (Franţa) devine noul şef al Băncii Centrale Europene, Parlamentul European va fi condus de Guy Verhofstadt (Belgia) iar Consiliul UE de Dalia Grybauskaite (Lituania). Toate acestea, se înţelege, fără garanţie.