Este evident că se rescriu zonele de influență. Trăim o perioadă în care harta geopolitică a lumii este redesenată. Nu neapărat prin tratate internaționale sau prin modificarea oficială a frontierelor, ci prin schimbarea raporturilor de putere, prin reconfigurarea alianțelor, prin apariția unor noi dependențe economice și militare și, mai ales, prin revenirea politicii sferelor de influență, afirmă fostul premier Adrian Năstase într-o analiză pe blogul său.
ANALIZA LUI ADRIAN NĂSTASE:
Războiul din Ucraina, evoluțiile din relațiile dintre Statele Unite, Rusia și China, dificultățile Uniunii Europene, competiția pentru resurse energetice, tehnologii și piețe de desfacere ne arată că ordinea internațională construită după încheierea Războiului Rece este supusă unor transformări profunde.
În aceste condiții, cred că România ar trebui să-și pună o întrebare simplă: pe cine se poate baza?
Nu mă refer doar la garanțiile de securitate oferite de apartenența la NATO sau la solidaritatea rezultată din calitatea de membru al Uniunii Europene. Acestea rămân fundamentale. Mă refer și la relațiile bilaterale, la parteneriatele strategice pe care România le-a construit de-a lungul ultimelor trei decenii și la capacitatea noastră de a le utiliza într-o lume tot mai puțin previzibilă.
Parteneriate strategice sau simple declarații?
După 1989, România a încercat să construiască o rețea de relații privilegiate cu state importante pentru securitatea și dezvoltarea sa.
În 1997 au fost lansate parteneriatele strategice cu Italia și Statele Unite. Au urmat Ungaria, în 2002, și Regatul Unit, în 2003. Ulterior, rețeaua s-a extins, prin parteneriate cu Franța, Coreea de Sud, Polonia, Azerbaidjan, Republica Moldova, Turcia, Spania, Georgia, Japonia și Bulgaria. În 2023, România și Ucraina au convenit construirea unui parteneriat strategic.
Avem, așadar, aproximativ 15 relații bilaterale de acest tip, dacă includem și angajamentul privind Ucraina, deși documentele și statutul lor diplomatic nu sunt identice.
Iată principalele repere cronologice:
| Țara | Anul lansării parteneriatului |
|---|---|
| Italia | 1997 |
| Statele Unite | 1997 |
| Ungaria | 2002 |
| Regatul Unit | 2003 |
| Franța | 2008 |
| Coreea de Sud | 2008 |
| Polonia | 2009 |
| Azerbaidjan | 2009 |
| Republica Moldova | 2010 |
| Turcia | 2011 |
| Spania | 2013 |
| Georgia | 2022 |
| Japonia | 2023 |
| Bulgaria | 2023 |
| Ucraina | 2023 – angajament de construire |
Desigur, o asemenea listă nu ne spune prea multe despre substanța actuală a relațiilor.
Un parteneriat strategic nu este un titlu nobiliar care se transmite din generație în generație. El trebuie întreținut, actualizat și, mai ales, valorificat.
Ar fi interesant să aflăm câte reuniuni bilaterale la nivel înalt au avut loc în ultimii ani în cadrul acestor parteneriate, câte proiecte economice au fost realizate, câte consultări diplomatice au fost organizate și câte inițiative comune au fost lansate.
Există planuri de acțiune actualizate? Există mecanisme permanente de consultare? Există obiective concrete pentru următorii cinci sau zece ani?
Sau ne mulțumim să repetăm, în comunicatele oficiale, că relațiile noastre sunt „excelente” și că parteneriatele strategice se dezvoltă „în spiritul prieteniei și al respectului reciproc”?
Lecțiile unei perioade dificile
Îmi amintesc că, în perioada 2000–2004, când România negocia simultan aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, relațiile bilaterale aveau o importanță esențială.
Nu era suficient să afirmăm că dorim integrarea euroatlantică. Trebuia să convingem fiecare partener important, să eliminăm rezervele existente, să construim formule de cooperare și să identificăm interese comune.
Relația cu Statele Unite avea o dimensiune strategică evidentă, în special în perspectiva aderării la NATO. Dar trebuia să lucrăm și cu Franța, Germania, Italia, Regatul Unit și cu statele vecine.
În 2002, am semnat, împreună cu premierul ungar Péter Medgyessy, Declarația de cooperare și parteneriat strategic dintre România și Ungaria. Era un pas important într-o relație care cunoscuse numeroase dificultăți istorice.
În 2003, am dezvoltat cadrul parteneriatului strategic cu Regatul Unit, într-un moment în care sprijinul britanic avea o semnificație deosebită pentru obiectivele noastre europene și euroatlantice.
Aceste parteneriate nu erau simple exerciții de imagine. Ele făceau parte dintr-o strategie diplomatică mai amplă, în care relațiile bilaterale susțineau obiectivele multilaterale.
Diplomația presupunea să construiești sprijin înainte de a avea nevoie de el.
Ce se întâmplă când partenerii își schimbă prioritățile?
Astăzi, problema este diferită.
Statele Unite își redefinesc prioritățile strategice, inclusiv în raport cu Europa și cu regiunea Indo-Pacific. China își extinde influența economică și tehnologică. Rusia încearcă să modifice arhitectura de securitate europeană. Turcia urmărește o politică externă proprie, cu ambiții regionale și globale.
În același timp, Uniunea Europeană încearcă să găsească un echilibru între autonomia strategică, relația transatlantică și necesitatea de a-și apăra interesele economice.
Franța și Germania se confruntă cu propriile dificultăți politice și economice. Polonia își consolidează rolul în Europa Centrală și de Est. Italia își urmărește interesele în Mediterana, Africa și în relațiile cu marile puteri.
Fiecare dintre aceste state își reevaluează interesele.
De ce am presupune că România poate rămâne nemișcată, așteptând ca parteneriatele semnate în urmă cu zece, douăzeci sau treizeci de ani să funcționeze automat?
Mai ales că, în lumea de astăzi, parteneriatele nu sunt exclusive. Un stat poate avea relații strategice cu alte state care se află, între ele, în competiție sau chiar în conflict.
Turcia este un exemplu. Este membră NATO, dar întreține relații complexe cu Rusia, China, statele arabe și Uniunea Europeană. India oferă un alt exemplu de diversificare a relațiilor externe.
Nu înseamnă că România trebuie să copieze aceste modele. Înseamnă însă că trebuie să înțeleagă logica unei lumi în care interesele naționale sunt afirmate tot mai direct.
Marile absențe din lista noastră
Privind inventarul parteneriatelor strategice, observăm și câteva absențe interesante.
Germania, principala putere economică a Uniunii Europene și unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai României, nu figurează în lista tradițională a parteneriatelor strategice formalizate printr-o declarație bilaterală de acest tip.
China, una dintre cele mai mari economii ale lumii, are cu România un parteneriat amplu de prietenie și cooperare, stabilit în 2004, dar nu un parteneriat strategic în accepțiunea utilizată pentru celelalte state din inventar.
India, o putere în ascensiune, cu o importanță demografică, economică și geopolitică tot mai mare, nu figurează nici ea pe această listă, deși există un parteneriat extins.
Desigur, denumirea formală nu reprezintă totul. Relațiile cu Germania pot avea o substanță economică mai mare decât unele parteneriate strategice declarate oficial.
Dar tocmai de aceea ar trebui să discutăm despre criteriile după care România își stabilește prioritățile diplomatice.
Ne interesează doar partenerii care ne pot oferi garanții de securitate? Sau și cei care ne pot asigura investiții, piețe de desfacere, transfer de tehnologie, securitate energetică și sprijin politic în organizațiile internaționale?
Și, mai ales, avem o strategie coerentă pentru relațiile cu marile puteri care nu fac parte din sistemul nostru de alianțe?
O nouă împărțire a influenței?
În ultima perioadă, am sentimentul că asistăm la revenirea unei logici pe care Europa sperase să o depășească după 1989.
Marile puteri discută tot mai frecvent despre zone de securitate, interese vitale, acces la resurse, controlul rutelor comerciale și influența asupra unor regiuni întregi.
Nu știm dacă această evoluție va conduce la o nouă arhitectură internațională negociată sau la o perioadă prelungită de instabilitate.
Dar este evident că se rescriu zonele de influență.
Pentru România, problema este cu atât mai importantă cu cât ne aflăm la intersecția unor spații geopolitice sensibile: Europa Centrală, Balcanii, Marea Neagră și vecinătatea fostului spațiu sovietic.
Istoria ne-a arătat de mai multe ori ce se întâmplă atunci când deciziile privind această regiune sunt luate fără participarea statelor direct interesate.
De aceea, nu cred că ne putem permite o politică externă redusă la reacții, comunicate și participări protocolare la reuniuni internaționale.
Apartenența la NATO și UE ne oferă instrumente importante, dar nu ne scutește de obligația de a avea propria analiză și propriile inițiative.
A fi un aliat loial nu înseamnă a renunța la capacitatea de a gândi cu propriul cap.
Este timpul pentru un audit al parteneriatelor strategice
Cred că Ministerul Afacerilor Externe ar trebui să realizeze o evaluare serioasă a tuturor parteneriatelor strategice ale României.
Nu pentru a renunța la ele, ci pentru a le transforma în instrumente efective ale politicii externe.
Ar trebui să știm ce obiective au fost îndeplinite, ce proiecte au rămas pe hârtie, ce mecanisme de consultare mai funcționează și ce priorități trebuie actualizate.
Ar trebui să existe o evaluare distinctă a cooperării politice, militare, economice, energetice, tehnologice și culturale.
Și poate că ar trebui să ne întrebăm dacă nu avem nevoie de noi formule de cooperare cu state care vor conta tot mai mult în arhitectura internațională a următoarelor decenii.
Nu cred că România trebuie să aleagă între fidelitatea față de alianțele sale și diversificarea relațiilor internaționale. Cele două obiective nu sunt incompatibile, atât timp cât sunt respectate angajamentele asumate.
Dimpotrivă, o diplomație activă poate consolida credibilitatea României în interiorul alianțelor sale.
În definitiv, parteneriatele strategice nu ar trebui măsurate după numărul declarațiilor semnate, ci după capacitatea lor de a produce rezultate.
Pe cine ne putem baza?
Revin la întrebarea din titlu.
Într-o lume în care fiecare mare putere își redefinește interesele, România trebuie să știe nu doar cine îi sunt aliații, ci și ce interese comune are cu fiecare dintre ei.
Trebuie să știe cine este dispus să o sprijine într-o situație de criză, cine este interesat să investească în economia românească, cine dorește să dezvolte proiecte regionale și cine este pregătit să susțină inițiative diplomatice comune.
Dar mai există o întrebare, poate la fel de importantă: pe ce se pot baza partenerii noștri atunci când este vorba despre România?
Pentru că parteneriatele strategice presupun reciprocitate, predictibilitate și capacitatea de a contribui la obiective comune.
Nu este suficient să cerem sprijin. Trebuie să avem și ceva de oferit: inițiative, proiecte, stabilitate, competență diplomatică și o viziune asupra regiunii în care ne aflăm.
În urmă cu peste un secol, diplomația românească a înțeles că securitatea țării nu poate fi asigurată printr-o singură relație privilegiată. A construit alianțe, a căutat garanții și a încercat să participe activ la definirea ordinii europene.
Nicolae Titulescu a înțeles foarte bine această lecție.
Astăzi, când marile puteri își negociază din nou raporturile de influență, România are nevoie de aceeași capacitate de inițiativă.
Nu este suficient să știm de partea cui suntem. Trebuie să știm și cine este, în mod real, alături de noi.
Și, mai ales, trebuie să avem grijă ca România să nu devină doar un teritoriu despre care discută alții, ci un stat care participă la deciziile ce îi privesc viitorul.
