Descris de unii, precum confratele său Alain Finkelkraut, drept « unul dintre cei mai mari gânditori ai timpurilor noastre », Glucksmann este cel care avea să facă legătura între două generaţii de intelectuali francezi : pe de o parte Jean-Paul Sartre, Raymond Aron şi Michel Foucault, pe de altă parte « noii filosofi » care în anii ‘70 au decis să rupă cu marxismul.
Crescut în mediul evreilor originari din Europa de est – părinţii săi, evrei polonezi, s-au refugiat în Franţa în 1933 – André Glucksmann a fost nevoit, ca mulţi alţii ca el, să se ascundă de nazişti şi de colaboratorii lor francezi în cel de-al doilea război mondial. Perioada îl va marca foarte mult şi îi va dicta militantismul ulterior.
După eliberare va locui într-un cartier popular dar va reuşi să facă filosofia şi să obţină diploma la celebra Scoală normală superioară. Simpatizant comunist, Glucksmann se va apropia însă şi de unul dintre puţinii intelectuali de dreapta ai epocii sale, Raymond Aron, căruia îi va fi asistent la Sorbona. Asta nu-l va împiedica să devină unul dintre cei mai cunoscuţi maoişti francezi, propagandist înflăcărat al revoluţiei culturale din China. In 1975 va rupe însă în mod spectaculos cu această doctrină publicând La cuisinière et le mangeur d’hommes, carte ce se va vinde în zeci de mii de exemplare. Cartea are efectul unei bombe asupra intelectualilor francezi, mulţi dintre ei încă foarte influenţaţi pe atunci de stânga radicală.
Glucksmann va deveni tot mai prezent pe micile ecrane, lucru inedit pe vremea aceea. Incă din 1977, Glucksmann şi cei din generaţia sa vor veni pe platourile de televiziune ca să-şi promoveze ideeile dar şi ca să critice aşa-zisele idealuri comuniste. In paralel, filosoful se va implica tot mai mult pe teren. Mai întâi în favoarea refugiaţilor vietnamezi – celebrii boat-people – apoi în anii ‘90 în războaiele din fosta Iugoslavie. Glucksmann va sprijini astfel intervenţia NATO contra Serbiei în 1999 în criza din Kosovo. Declarându-e mai departe de stânga, Glucksmann va aluneca totuşi treptat spre un atlantism tot mai făţiş ne-ezitând să afişeze şi poziţii proamericane. Apărător înverşunat al drepturilor omului oriunde pe glob, partizan al interveţionismului, adversar dintotdeauna al preşedintelui rus Vladimir Putin, Glucksmann le va lua partea separatiştilor ceceni şi va promova intervenţiile în Irak, Libia şi mai recent în Siria.
Anti-stalinist devenit anti-comunist şi anti-totalitarist, filosoful îşi va anunţa în 2007, în mod neaşteptat, sprijinul în favoarea candidatului de atunci la prezidenţiale, conservatorul Nicolas Sarkozy, pe care-l considera « cel mai la stânga şi cel mai apt ca să combată şomajul ». Idila dintre cei doi nu va dura însă multă vreme, mai exact ruptura va surveni în momentul în care ex-preşedintele francez se va apropia de şeful Kremlinului.
Reacţii multiple, inclusiv politice, dupà dispariţia marelui gânditor
Bernard-Henri Lévy, alt intelectual francez clasat în categoria « noii filosofi » şi foarte apropiat de André Glucksmann încă din anii ’70, s-a declarat “foarte bulversat şi zdruncinat de această dispariţie. Am împărtăşit cu el 40 de ani de viaţă intelectuală, de lupte şi de furii » a mai spus BHL. Preşedintele François Hollande a salutat de partea sa « angajamentul public pentru libertate » al intelectualului dispărut. « André Glucksmann, pe care l-am cunoscut şi care a contat în angajamentul meu politic, purta în el toate dramele secolului 20” a mai punctat şeful statului francez. In fine, ex-preşedintele Nicolas Sarkozy, cel de care filosoful se apropiase o scurtă perioadă la mijlocul anilor ‘2000, a adus un omagiu « lucidităţii intelectuale şi curajului » de care a dat dovadă André Glucksmann.
André Glucksmann, avocat al romilor
Filosoful francez estima că « a-i transforma pe romi într-un soi de sub-umanitate nu este ceva republican ». In tribuna publicată de ziarul Libération, Glucksmann constata că « nebunia generală contra romilor nu e rezervată doar elitelor, nu vine doar de la dreapta, de la stânga sau de la extreme. Nu, această isterie se regăseşte peste tot. Aşa s-a ajuns ca 60 de milioane de francezi – de baştină sau nu – să stigmatizeze într-un amalgam 20 de mii de amărâţi. Pe scurt, romii nu reprezintă decât o glumă demografică, un pretext crud şi un argument ideologic. Am fost în România în satele de romi şi în cartierele care le sunt rezervate. Am văzut de toate felurile, sunt ca toţi locuitorii planetei, nu doar diferiţi de ceilalţi dar diferiţi între ei. Veniţi în Franţa ei sunt azi victime ale unui rasism ordinar. Ne e frică nu de romi ci de ideea că într-o zi, din cauza şomajului şi a mizeriei, vom semănă cu ei » scria pe atunci printre altele Glucksmann.
