de Silvia Uscov, avocat
Facultățile de drept își educă studenții cum că ”Dreptul este arta binelui și a echității” (Jus est ars boni et aequi), în timp ce poate la facultățile de științe politice sau militare îi învață și că „Dreptul este arta războiului” sau poate fi măcar un instrument eficient în orice tip de conflict ori pentru schimbări în plan politic.
Lawfare definește „legea ca substitut al mijloacelor militare tradiționale pentru atingerea unui obiectiv operativ” și acest concept a fost dezvoltat în 2001 de un profesor american, colonelul Charles J. Dunlap Jr. (probabil nu întâmplător ales momentul după evenimentele din 11 septembrie 2001).
Plecând de la doctrina lui Sun Tzu, „a învinge inamicul fără a lupta este apogeul excelenței”, conflictele militare (dar nu numai) pot fi prevenite sau soluționate prin intermediul Dreptului, respectiv a normelor și curților de justiție. Referitor la curțile de justiție sunt de amintit două chestiuni: prima, că justiția din România a fost introdusă în „câmpul tactic”, iar a doua, vizează modalitatea în care statele au ales sau nu să accepte jurisdicția curților internaționale, precum și deciziile acestora.
Spre exemplu, deși a semnat (fără ratificare) Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale (ICC) în perioada președinției Clinton, SUA s-a retras în timpul președinției lui George W. Bush. Israel, de asemenea, s-a retras după semnare, considerând că ICC ar putea să fie puternic influențată politic în adoptarea unor decizii. Rusia a procedat ca SUA și Israel, a semnat și apoi s-a retras, fără a ratifica vreodată tratatul, în contextul conflictului din Crimeea. Ucraina a avut un parcurs interesant, pentru că, mai întâi a trebuit să își revizuiască Constituția, după o decizie a Curții Constituționale ucrainene, pentru a putea ratifica tratatul, și, deși nu este stat membru la ora actuală, a acceptat jurisdicția ICC în conflictul cu Rusia. China, India, Turcia nici măcar nu au semnat vreodată tratatul. Regiunea cea mai extinsă care a ratificat Statutul de la Roma este UE.
În doctrină se mai găsesc următoarele precizări cu privire la Lawfare: „o formă de război asimetric care utilizează un sistem juridic împotriva unui adversar; un instrument al puterii de stat; sau o strategie care prevede modul în care un stat ar trebui să se angajeze în dreptul internațional și relațiile externe. În prezent, legea este considerată un instrument util atât pentru actorii statali, cât și pentru cei nestatali, pentru a atinge obiective strategice care în mod tradițional au fost atinse numai prin mijloace diplomatice sau militare.” (International Law and the Use of Lawfare: An Argument for the International Law and the Use of Lawfare: An Argument for the U.S. To Adopt a Lawfare Doctrine U.S. To Adopt a Lawfare Doctrine – Trevor Michael Alfred Logan)
China a construit insule artificiale pentru a-și mări zona maritimă economică exclusivă folosindu-se de Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării.
Poziția de putere economică a SUA îi permite să se folosească, în schimb, de legislația comercială, de investiții, fiscală etc. impunând sancțiuni pe terenul propriu pentru diverse colaborări comerciale cu alte state, punând presiune economică asupra acestora din urmă. Așa a procedat, de exemplu, pentru a împiedica proliferarea armamentului nuclear în Iran (interesant este că în vara-toamna lui 2018 Președintele Trump a ridicat pentru o perioadă limitată aceste sancțiuni).
Hamas și-a plasat operațiunile militare din Gaza în zona civilă încercând să blocheze Israelul, iar ambele state și-au întemeiat tacticile prin interpretarea normelor internaționale ce vizează conflictele armate, folosindu-se puternic și de utilizarea instrumentelor de public relations într-un război hibrid.
Autoritatea Palestiană a devenit membru într-o mulțime de organizații, dar în 2021 secretarul de stat Anthony Blinken a afirmat că ICC nu are jurisdicție pentru o decizie privind conflictul dintre Israel și Palestina din moment ce Israel nu a ratificat Statutul de la Roma, iar Palestina nu este un stat suveran pentru a putea deveni stat membru.
Dar poate că în situația din prezent al conflictului Rusia-NATO se pot identifica cele mai multe elemente ale Lawfare-ului, toate părțile implicate direct sau indirect folosindu-se de sistemul normativ și juridic pentru a obține victoria:
– Rusia invocă dreptul internațional umanitar pentru a pătrunde în Ucraina, dar Ucraina invocă și ea același lucru pentru respingerea agresiunii
– UE consideră și ea că Rusia a încălcat mai multe norme de drept internațional, invocând inclusiv o decizie CEDO din 14 ianuarie 2021
– probabil toate statele în conflict de pe continent filtrează pentru proprii cetățeni informațiile din sursele celeilalte puteri beligerante pentru a obține susținerea opiniei publice, într-o interpretare proprie a libertății presei, în combinație cu războiul informațional – psyops, dezinformare și propagandă – plus tehnici de flooding informațional care ar putea intra în conceptul de Lawfare doar dacă ne referim la manipularea interpretării dreptului la informație
– o investigație a ICC este în curs și o cerere pentru stabilirea unor măsuri provizorii este introdusă de Ucraina la Curtea Internațională de Justiție, ș.a.m.d.
Nu mă voi pronunța asupra conflictului existent în prezent din respect pentru roba mea, care îmi impune ca, atunci când exprim o poziție publică, să o fac numai după ce voi fi avut acces la piesele unui dosar, cereri și probatorii, ceea ce, evident, este imposibil, ori să o fac prin raportare la principii de drept aplicabile oricărei situații similare, ceea ce în cazul de față devine muncă de Sisif.
Ce mă interesează dincolo de conflictul din vecinătate sau de alte conflicte anterioare ori actuale este răspunsul la întrebări cum ar fi:
– care este gradul de încredere în ordinea de drept după ce se exercită abuzuri asupra ei și este deturnată într-o tactică de război?
– prețul pe termen scurt pentru o eventuală scădere a încrederii în ordinea de drept poate fi justificat de implicarea redusă într-un război cinetic, cu consecința salvării mai multor vieți omenești?
– pe de altă parte, costul poate fi amortizat în timp, asistând pe termen lung la o creștere din nou a încrederii în ordinea de drept?
– în ce măsură ar mai putea fi sancționat abuzul de drept dacă dreptatea este a învingătorului?
– în definitiv, cine ar putea să constate abuzul de drept dacă curțile internaționale însele pot fi considerate că participă la Lawfare? Istoria?
Probabil că răspunsul la aceste întrebări ar trebui să contureze spațiul de discuție pentru teoreticienii și practicienii dreptului, dar și ai științelor politice și militare, astfel încât valorile ordinii juridice ce se află cu precădere în spațiul democrațiilor consolidate și care se află în incompatibilitate cu standardul dublu și abuzul de drept să se păstreze și pentru generațiile următoare.
À la guerre comme à la guerre, mais à la droit comme à la droit.
