de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics
În mai mult de un sfert de secol de gazetărie, mi s-a întîmplat o singură dată să fiu agresat fizic și verbal de vreunul dintre subiecții articolelor mele, supărat, evident, de ceea ce am publicat. Aproape îi invidiez pe unii confrați mai tineri care după primele cinci articole anunță urbi et orbi că au primit deja amenințări cu moartea, cu tortura, cu răpirea familiei ori măcar cu incendierea mașinii.
Acel personaj se numește Gelu Voican Voiculescu. Un individ dubios, vindicativ, tenebros, respingător și azi, ca și atunci. O emanație tulbure a Revoluției, înțepenit între clitorisul Securității și metafizica FSN, dacă e să-l parafrazez chiar pe el.
S-a întîmplat imediat după congresul PSD din 1997, dacă nu mă înșeală memoria, cînd Voiculescu obținuse o funcție politică în partid. După ce am atras atenția într-un articol că el ocupă și un post diplomatic în MAE, incompatibil cu noua funcție politică, a fost concediat imediat.
La prima conferință de presă a PSD de după eveniment, la ieșirea din Kiseleff dau nas în nas cu fostul pistolar de după Revoluție, ne amintim cum tîra kalașnikovul pe umăr prin clădirea guvernului de frica franctirorilor.
Mă identifică și, instantaneu, devine leu-paraleu și îmi înfige mîna în gît, la propriu, în plin bulevard, răcnindu-mi în față: ”Bă, ticălosule, tu știi că m-ai lăsat fără pîineee?!!!”. Încerc să rămîn calm și îi servesc răspunsul că nu eu, ci el ar fi trebuit să se gîndească la propria pîine cînd a încălcat normele legale.
”Bă, ticălosule, ar merita să te calc în picioare chiar aici” nu se lasă bărbosul, cu mîna tot în beregata mea.
Îi zîmbesc mefistofelic (mă gîndesc că un scandal cu el mi-ar sufla vînt în pînze, gazetărește vorbind) și-l provoc: ”De ce nu mă loviți?”.
Nu se aștepta la asta. Desface mîna și îmi răspunde cu glas mai scăzut: ”Ți-ar plăcea, nu? Ți-ar plăcea mă nenorocitule să-mi faci și mai multe necazuri, nu?”.
Între timp, din spate vin și alți colegi de breaslă de la conferință, Carol Sebastian, Cristian Niculescu, parcă Adelina Rădulescu….Privesc scena uluiți, incapabili să intervină.
Voican mă lasă în plata Domnului și pleacă înjurîndu-mă cu năduf, printre dinți.
Nu l-am mai văzut ori auzit de atunci. Nici nu mai era important, vremea lui trecuse.
Aflu azi că cineva i-a spart capul cu o cîrjă și l-a umplut de sînge în Piața Universității, la comemorarea Revoluției.
Pe Facebook, multă lume jubilează: ”Bine i-au făcut”.
Ar trebui să mă bucur, în sinea mea.
Să mă simt răcorit, după 22 de ani
Nu mă bucur, nu jubilez.
Sunt pur și simplu îngrozit.
Am făcut Revoluția cu lozinca ”Fără violență” în suflete și acum o aniversăm cu sînge și capete sparte.
La B1TV, revoluționarul Teodor Mărieș e în extaz: ”Dacă a curs sânge de Voican în Piața Universității, e un semn bun. În urmă cu 30 de ani curgea sânge din 1000 de români, din ordinul lui Iliescu, Voican, Petre Roman, Brucan. Au murit în București și întreaga țară. Asta este, mai curge sânge și din ei”.
Ochi pentru ochi ar însemna în final o lume de chiori parcă spunea marele Gandhi.
Nu știu dacă eu sunt singurul care a observat asta, dar la noi, de cîte ori cineva trage în spațiul public un discurs despre reconciliere națională parcă apasă concomitent un buton roșu care declanșează un act de violență între oameni.
Poate o fi doar o coincidență, naiba știe…
Tot la tv, curg extrase din discursul solemn al președintelui, la depunerea jurămîntului pentru noul mandat: ”La 30 de ani de la Revoluția din 1989, trebuie să avem maturitatea să înțelegem că suntem obligați să ne rupem definitiv de tarele trecutului și să începem un nou capitol”.
Schimb canalul.
”Cînd ne va fi greu, să ne găsim sprijin unii în ceilalți, fiindcă noi, românii, oriunde ne-am afla, suntem o mare familie, uniți pentru totdeauna de dragostea de țară care ne dă forța să depășim orice obstacol.
Acesta să fie legământul pe care cu toții îl facem astăzi, 21 decembrie, zi simbol a renașterii naționale!”.
Tot din jurămîntul președintelui.
Cam la aceeași oră, la Troița eroilor de la Universitate începea renașterea românilor ca o mare familie.
Un bătrîn, de acum, a fost înjurat, scuipat, lovit în cap cu o cîrjă și însîngerat la aniversarea Revoluției și asta stîrnește fericirea multora.
Alții s-au trezit să strige, furioși, împotriva unui amărît de concert omagial la adresa eroilor Revoluției: sacrilegiu!
Un concert care nu s-a mai ținut.
Acolo, sus, eroii noștri s-or simți, poate, răzbunați: li s-a făcut în sfîrșit dreptate. Curge sînge ”și din ei”.
Sau ne privesc, dimpotrivă, cu milă și dispreț, totodată?
La vreo oră și ceva de cînd am început să aștern aceste rînduri amare se fac 30 de ani de la momentul în care am părăsit Piața Universității, după ce luasem în plin tulumbele de apă ale mașinilor de intervenție și se trăsese prima rafală de gloanțe oarbe deasupra capetelor noastre. Eram ud leoarcă și oricît de blîndă fusese vremea pe atunci, tot mă luase frigul. Am plecat puțin înainte să înceapă măcelul și să se tragă în plin.
Nu am regretat nicio clipă în toți acești 30 de ani că am ieșit în stradă în după amiaza lui 21 decembrie, nici chiar cînd am căpătat convingerea fermă că am fost doar un figurant într-o piesă abil regizată, nicidecum erou al unei autentice revoluții. Am simțit că am făcut ceea ce trebuia să fac și basta. Și mi-am zis mereu că aș face la fel, de-ar fi să o iau de la capăt.
După cele văzute azi, m-am răzgîndit: în viața asta, ori în alta viitoare, pe mine să nu mai contați, băieți.
Dacă am ieșit în stradă pentru dreptul de a ne sparge țestele trei decenii mai tîrziu și a pune căluș viorilor, îmi fac mea culpa.
Revoluția mea se încheie aici….
- Advertisement -
