Șefa DNA Laura Codruța Kovesi va fi audiată marți de CSM, dar Președintele Iohannis pare să-și fi precizat deja poziția, anticipând o dezbatere la Curtea Constituțională.
Ca problemă, situația seamănă mult cu cea din 2008. Pe atunci președintele nu voia cu niciun chip să numească un anumit ministru de justiție. S-a ajuns la Curtea Constituțională, care a creat o ieșire de circumstanță, indicând că președintele nu poate respinge propunerea prim-ministrului decât o singură dată. Un temei exista. Guvernul nu este numit de președinte, ci de parlament și prin umare președintele nu poate aroga dreptul de a numi un ministru după propria-i voință, el însuși admițând puterea suverană a legislativului.
Dar ar putea-o face prim-ministrul? Nici el pe de-a-ntregul și, în consecință, puterea urma să fie împărțită. Adică până la urmă s-a ajuns la explicitarea unui compromis între cei doi capi ai puterii executive, președintele și prim-ministrul guvernului. Să ne amintim ce tulbure era și pe atunci dezbaterea publică: partizanii ireductibili ai lui Traian Băsescu cerând, la fel ca astăzi în numele ”integrității”, puterea absolută pentru președinte, în timp ce adversarii săi denunțau ”dictatura” prezidențială.
Problema de astăzi ține tot de relația dintre președinte și guvern. Căci revocarea procurorului-șef al DNA a fost inițiată de un membru al guvernului. Iar legea privitoare la statutul magistraților a încorporat modelul descris mai sus, limitând puterea președintelui: ”Președintele României poate refuza o singură dată numirea judecătorilor și procurorilor prevăzuți la alin. (1). Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al Magistraturii”.
Era altă epocă în care nu demiterea (revocarea) unor magistrați era controversată, ci numirea lor în funcție. Numai că articolul citat ar putea să-i vină în ajutor președintelui, care a sugerat deja că nu dorește revocarea șefei DNA. E adevărat că se vorbește despre numire, dar numirea și revocarea sunt simetrice și se presupune că ar trebui să beneficieze de condiții egale. Poți refuza numirea? Atunci ar trebui să poți refuza și revocarea. În orice caz, se pare că majoritatea politică nu a ignorat acest aspect, căci în toamna anului trecut a insistat ca în noua formă a legii să nu mai apară acest articol.
Totuși, câtă vreme legea în vigoare nu spune ceva clar despre refuzul revocării, controversa va continua și se poate ajunge la Curtea Constituțională. Se vede de acum că nu va fi ușor. Prerogativa numirii și revocării procurorilor șefi nu e trecută în Constituție (așa cum e cazul cu numirea unor miniștri), problema fiind definită numai prin lege. Constituția spune că președintele face numiri în funcții publice potrivit legii și prin urmare baza discuției va rămâne Legea 303 din 2004.
Pe lângă simetria de care am vorbit mai înainte, o anumită circumstanță i-ar putea fi întrucâtva favorabilă președintelui. În argumentația Deciziei din 2008 se arată, la un moment dat, că dezacordul ireductibil dintre președinte și primul-ministru cu privire la numirea unui ministru nou pe un post vacant ar crea un blocaj instituțional inadmisibil. Dar în situația de acum refuzul revocării nu ar duce la niciun blocaj.
În fine nu are rost să anticipăm. Președintele a dat de înțeles că va invoca caracterul de ”oportunitate politică”, ceea ce sugerează că va refuza revocarea. Un lucru este mai sigur. Dacă ministrul justiției Tudorel Toader și-a argumentat solicitarea pe larg, președintele Klaus Iohannis va fi nevoit să argumenteze la rândul său, dar lumea așteaptă ca de data aceasta să folosească un ton obiectiv și limbajul politicii grave, iar nu jargonul manifestanților din stradă.